Am fost totul pentru fiul meu: contabilă, menajeră, bancă. Acum sunt doar o străină pentru el

— Mamă, nu mai merge așa! Nu mai pot să lucrez cu tine!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la cafeaua de dimineață încă nu se risipiseră. Mă uitam la el, băiatul meu, cu ochii aceia albaștri pe care îi moștenise de la tatăl lui, și nu-mi venea să cred ce aud.
— Cum adică, Vlad? Ce s-a întâmplat? Am făcut ceva greșit?
— Nu e vorba de tine, e vorba de firmă, de cum merg lucrurile. Am nevoie de profesioniști, nu de… familie.
Am simțit cum mi se strânge inima. Eu, care îi ținusem contabilitatea de la început, care îi făcusem curat în birou, care îi adusesem mâncare caldă când uita să mănânce, eu nu mai eram de ajuns.

Totul a început acum patru ani, când Vlad a venit acasă cu ochii plini de entuziasm și mi-a spus că vrea să-și deschidă propria firmă de IT. Era proaspăt absolvent, fără experiență, dar cu vise mari. Tatăl lui murise de câțiva ani, iar eu eram singura lui familie. Nu am stat pe gânduri: am scos bani din economii, am vândut verigheta și am făcut un credit la bancă. Pentru el, pentru visul lui.

— Mamă, nu știu cum să fac facturile astea…
— Lasă, Vlad, le fac eu. Tu ocupă-te de clienți.
— Mamă, nu am timp să merg la bancă…
— Mă duc eu, Vlad.
— Mamă, biroul e un dezastru…
— Nu-i nimic, mă ocup eu.

Așa au trecut lunile, apoi anii. Eu eram contabilă, menajeră, secretară, șofer, uneori și psiholog. Îi ascultam frustrările, îi ștergeam lacrimile când clienții întârziau cu banii, îi găteam mâncărurile preferate ca să nu uite de unde a plecat. Mă simțeam utilă, importantă, parte din succesul lui.

Dar, pe măsură ce firma creștea, Vlad se schimba. Nu mai avea timp de povești, nu mai venea la masă, nu mă mai suna decât când avea nevoie de ceva. Într-o zi, am găsit pe biroul lui o ofertă de angajare pentru o firmă de contabilitate. Am simțit un nod în gât, dar nu am zis nimic. Poate era doar o idee.

Apoi, într-o seară, când am rămas să fac ordine după ce toți plecaseră, am auzit-o pe Andreea, colega lui, râzând:
— Vlad, nu poți să lași totul pe mama ta! E timpul să fii profesionist.
El a râs și a zis:
— Știu, dar nu vreau să o rănesc.

M-am prefăcut că nu am auzit nimic. Dar, în noaptea aceea, nu am dormit deloc. Mă întrebam dacă nu cumva am făcut prea mult, dacă nu cumva l-am sufocat cu grija mea.

A venit și ziua aceea, când Vlad mi-a spus să nu mai vin la firmă. Mi-a dat un plic cu bani și mi-a spus că e mai bine așa, că are nevoie de distanță, că vrea să fie pe picioarele lui. Am plecat fără să spun nimic, cu plicul strâns în mână și cu sufletul gol.

Acum, stau singură în apartamentul meu, printre facturi vechi, contracte prăfuite și pixuri cu logo-ul firmei lui Vlad. Mă uit la pozele de pe perete, la el mic, la noi doi la mare, la Crăciunurile când încă eram o familie. Îmi amintesc cum îi citeam povești seara, cum îi făceam ceai când era bolnav, cum îi spuneam că poate fi orice își dorește.

Prietenii mei mă întreabă de ce nu mă bucur că Vlad a reușit. Dar cum să mă bucur când simt că nu mai fac parte din viața lui? Când tot ce am făcut a fost dat la o parte ca un lucru vechi, de care nu mai ai nevoie?

Uneori, îl văd pe stradă, grăbit, cu telefonul la ureche, mereu ocupat. Nu mă vede. Sau nu vrea să mă vadă. Alteori, primesc un mesaj sec: „Mamă, sunt bine. Mulțumesc pentru tot.” Atât.

Mă întreb unde am greșit. Dacă am dat prea mult sau prea puțin. Dacă ar fi trebuit să-l las să se descurce singur de la început. Dacă dragostea de mamă poate fi, uneori, prea mult.

Într-o zi, am încercat să-i scriu o scrisoare. Am rupt-o înainte să o termin. Ce rost are? El are viața lui acum, eu am amintirile mele.

Dar, în fiecare seară, când sting lumina și mă așez în pat, mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și, când vine momentul să ne dea la o parte, cum ar trebui să reacționăm? Poate voi, cei care citiți povestea mea, aveți un răspuns mai bun decât am eu…