Am găsit o scrisoare într-o rochie din second hand – și viața mea s-a destrămat, ca să se poată reclădi

„Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!” am izbucnit, trântind ușa camerei mele, în timp ce vocea Irinei, sora mea mai mică, răsuna din bucătărie: „Las-o, mamă, iar are crizele ei!”

Era o după-amiază de iarnă, cu zăpadă murdară pe trotuare și un frig care părea că intră direct în oase. M-am refugiat în singurul loc unde simțeam că pot respira: magazinul second hand de la colțul străzii. Îmi plăcea să caut haine vechi, să-mi imaginez poveștile celor care le purtaseră înaintea mea. În acea zi, printre rafturi înghesuite și miros de naftalină amestecat cu cafea ieftină, am găsit o rochie vișinie, cu nasturi sidefați. Am probat-o și, când am băgat mâna în buzunarul ascuns, am simțit ceva aspru: o hârtie împăturită.

Am ieșit grăbită din magazin, cu rochia și scrisoarea ascunsă în geantă. Am alergat până acasă, ignorând privirile vecinilor și țipetele mamei: „Unde ai fost? Iar ai cheltuit banii pe prostii?” Nu i-am răspuns. M-am încuiat în cameră și am desfăcut scrisoarea cu mâinile tremurânde.

„Dragă Maria,

Dacă citești asta, înseamnă că rochia mea a ajuns la tine. Poate ești tânără, poate ai trecut deja prin multe. Rochia asta a fost martora celor mai frumoase și celor mai grele momente din viața mea. Am purtat-o la nunta mea, dar și când am fugit de acasă, după ce mama mi-a spus că nu sunt bună de nimic. Dacă ai nevoie de curaj să pleci sau să rămâi, să știi că nu ești singură. Viața nu e dreaptă, dar uneori ne dă șansa să ne alegem drumul. Sper ca rochia asta să-ți poarte noroc.

Cu drag,
Ana”

Am citit scrisoarea de trei ori. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng. Parcă cineva îmi pusese în cuvinte toate fricile și durerile pe care nu le puteam rosti niciodată cu voce tare. Familia mea era un câmp de bătălie: tata plecase la muncă în Italia de doi ani și nu mai dădea niciun semn; mama era mereu obosită și nervoasă; Irina mă acuza că sunt egoistă pentru că vreau să plec la facultate în alt oraș.

În seara aceea, la cină, tăcerea era apăsătoare. Mama a spart-o prima:
– Ai de gând să ne spui ce-ai pățit sau tot cu nasul în hainele alea vechi stai?
– Las-o, mamă, nu vezi că nu-i pasă? a intervenit Irina.
Am izbucnit:
– Nu-mi pasă? Voi nu vedeți că ne destrămăm? Tata nu mai sună, tu plângi noaptea crezând că nu te aud, iar Irina… Irina mă urăște pentru că vreau altceva!

Mama a început să plângă. Irina s-a ridicat brusc de la masă:
– Dacă vrei să pleci, pleacă! Nimeni nu te ține cu forța!

Am fugit din nou în cameră. Am scos rochia și am îmbrăcat-o peste pijama. M-am privit în oglindă: eram altcineva. Parcă Ana, necunoscuta din scrisoare, era acolo cu mine.

În zilele următoare am început să caut pe Facebook femei pe nume Ana care ar fi putut fi proprietara rochiei. Am trimis zeci de mesaje stângace: „Bună! Am găsit o scrisoare într-o rochie cumpărată dintr-un second hand… Ești tu Ana?” Majoritatea nu mi-au răspuns sau m-au blocat. Dar într-o seară am primit un mesaj:

„Bună! Eu sunt Ana Popescu. Rochia era a mamei mele. A murit acum doi ani. Scrisoarea… cred că era pentru mine.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am răspuns imediat:
– Îmi pare rău… Nu știam… Dacă vrei să vorbim…

Ana mi-a povestit despre mama ei: o femeie simplă dintr-un sat din Bistrița, care a crescut singură trei copii după ce soțul a plecat fără urmă. Rochia vișinie fusese singura ei bucurie adevărată.

Am început să vorbim aproape zilnic. Ana mi-a spus:
– Știi… mama mereu spunea că fiecare are dreptul la o a doua șansă. Chiar dacă doare.

Între timp, acasă lucrurile se înrăutățiseră. Mama primise vestea că tata nu se va mai întoarce – își făcuse altă familie în Italia. Irina s-a închis complet în ea însăși. Eu mă simțeam prinsă între dorința de a fugi și vinovăția că le-aș abandona.

Într-o noapte, am visat-o pe Ana cea din scrisoare: „Nu-ți fie teamă să alegi pentru tine”, mi-a spus.

A doua zi dimineață am decis: urma să plec la facultate la Cluj, chiar dacă asta însemna să las totul în urmă. Înainte să plec, am lăsat rochia vișinie pe patul Irinei și un bilet: „Poart-o când ai nevoie de curaj.”

La despărțire, mama m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp:
– Să nu uiți niciodată cine ești.

Irina m-a privit cu ochii plini de lacrimi:
– Poate într-o zi o să te înțeleg.

Acum, după un an, încă port cu mine scrisoarea Anei. Am regăsit-o pe mama într-un weekend la Cluj – am stat ore întregi de vorbă ca două prietene vechi. Irina mi-a trimis o poză cu ea purtând rochia vișinie la balul bobocilor.

M-am întrebat adesea: dacă n-aș fi găsit scrisoarea aceea, aș fi avut curajul să-mi schimb viața? Sau destinul ne trimite uneori semne tocmai când suntem gata să renunțăm?

Voi ce ați fi făcut dacă ați fi găsit o astfel de scrisoare? Credeți că avem dreptul la o a doua șansă chiar dacă doare?