Am lăsat să pleci ca să mă pot naște – Povestea unei femei românce între infertilitate, divorț și regăsire

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc în așteptare, în speranță, în durere. Mă simt gol, mă simt pierdut.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un verdict, într-o seară rece de octombrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Stăteam pe canapea, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin respirația, să nu izbucnesc în plâns. Simțeam că dacă o fac, nu mă voi mai putea opri niciodată.

— Vlad, te rog… încă o lună. Încă o încercare. Poate… poate de data asta…

El s-a ridicat brusc, evitându-mi privirea. — Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să te văd suferind. Nu mai pot să mă mint că totul va fi bine. Poate că nu e scris să fim părinți. Poate că nu suntem făcuți pentru asta.

Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui pierzându-se pe holul apartamentului nostru din București. Am simțit cum tot ce am construit împreună — visele, planurile, promisiunile — s-a prăbușit într-o clipă. Am rămas doar eu și tăcerea apăsătoare.

Ani de zile am încercat să avem un copil. Fiecare lună era o nouă speranță și o nouă dezamăgire. Fiecare vizită la doctor era un nou diagnostic, o nouă analiză, o nouă umilință. Mama mă suna aproape zilnic: „Irina, ai încercat ceaiul acela de la Mărioara? Am auzit că ajută.” Tata nu spunea nimic, dar privirea lui tristă spunea totul. Prietenele mele îmi arătau poze cu copiii lor pe WhatsApp și mă întrebau politicos: „Voi când vă apucați?”

Nu știam ce doare mai tare: corpul meu care refuza să-mi dea ceea ce-mi doream cel mai mult sau judecata tăcută a celor din jur. În fiecare dimineață mă uitam în oglindă și vedeam o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochii roșii de plâns.

După plecarea lui Vlad, am intrat într-o rutină mecanică: serviciu — acasă — supermarket — pat. Nu mai vorbeam cu nimeni decât strictul necesar. Colegii de la birou șușoteau când intram în încăpere. „Săraca Irina…”, „A divorțat…”, „N-a putut să-i facă un copil…”

Într-o zi, la birou, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea în birou.

— Irina, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă ai nevoie de timp… sau de cineva cu care să vorbești…

Am dat din cap și am ieșit fără să spun nimic. Nu voiam compasiune. Nu voiam sfaturi. Voiam doar să nu mai doară.

Seara aceea a fost cea mai grea. M-am prăbușit pe podeaua din bucătărie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Atunci mi-am dat seama că nu mai pot trăi așa. Că trebuie să găsesc o cale să mă ridic.

Am început să merg la terapie. La început mi s-a părut inutil — ce putea să-mi spună o străină despre viața mea? Dar încet-încet, am început să vorbesc despre fricile mele, despre rușinea mea, despre furia pe care o simțeam față de corpul meu și față de Vlad.

— Irina, ai dreptul să fii supărată. Ai dreptul să suferi. Dar ai și dreptul să te vindeci, mi-a spus psiholoaga mea, Ana.

Am început să ies din casă. Sâmbătă dimineața mergeam la piață și cumpăram flori pentru mine. Duminica citeam în parc sau mergeam la film singură. Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou.

La un moment dat, mama m-a sunat din nou:

— Irina, nu vrei să vii acasă la Buzău? Să stai puțin cu noi?

Am acceptat după mult timp de ezitare. În tren, privind câmpurile galbene și satele adormite, am simțit pentru prima dată liniște în suflet.

Acasă, tata m-a îmbrățișat fără cuvinte. Mama a încercat să nu aducă vorba despre copii sau despre Vlad. Într-o seară însă, la cină, a izbucnit:

— Irina, tu chiar nu vrei să mai încerci? Poate cu altcineva… Ești tânără încă!

M-am ridicat de la masă și am ieșit afară în curte. Am privit stelele și am plâns din nou — dar de data asta nu de durere, ci de eliberare.

Mi-am dat seama că toată viața am trăit pentru alții: pentru părinți, pentru soț, pentru societate. Am încercat să fiu „femeia perfectă” — soție devotată, fiică ascultătoare, viitoare mamă ideală. Dar cine eram eu cu adevărat?

Când m-am întors la București, am început să pictez din nou — pasiunea mea uitată din liceu. Am cunoscut oameni noi la cursuri de artă; printre ei era și Radu, un bărbat blând care nu m-a întrebat niciodată „de ce n-ai copii?” sau „de ce ai divorțat?”. Pur și simplu m-a ascultat.

Au trecut doi ani de atunci. Nu am copii și poate nici nu voi avea vreodată. Dar am găsit liniștea pe care o credeam pierdută pentru totdeauna. Am învățat că uneori trebuie să lași pe cineva să plece ca să te poți naște tu însăți.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi ne sacrificăm visele pentru a corespunde așteptărilor altora? Poate e timpul să vorbim deschis despre durerea noastră — și despre curajul de a ne regăsi.