Am lăsat totul și am fugit la Cluj. Egoism sau curaj de a trăi?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar mama copiilor tăi și femeia care spală vasele! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe canapea, cu ochii în telefon. Nici măcar nu s-a uitat la mine. — Nu mai dramatiza, Ana. Toți avem probleme. Mâine du copiii la școală, te rog, că eu am ședință de dimineață.

A doua zi dimineață, m-am trezit înaintea tuturor. Am scris o scrisoare scurtă: „Vlad, am nevoie să respir. Am plecat. Ai grijă de copii.” Am lăsat-o pe masă, lângă cana lui de cafea, și am ieșit pe ușă cu un rucsac și inima cât un purice. Am luat primul tren spre Cluj, orașul în care nu cunoșteam pe nimeni, dar unde simțeam că pot să mă reinventez.

În tren, lacrimile mi se prelingeau pe obraz fără să le pot opri. Mă uitam la mâinile mele — mâini care au gătit, au spălat, au mângâiat frunți fierbinți de febră, dar care nu mai știau să se țină pe ele însele. Mă simțeam vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată după ani de zile, nu trebuia să răspund la „Mami, unde mi-e ghiozdanul?” sau „Ana, ai plătit factura la gaze?”

Ajunsă în Cluj, m-am cazat la o pensiune mică din Mănăștur. Camera mirosea a detergent ieftin și a singurătate. Am stat pe pat ore întregi, privind tavanul și încercând să-mi aud gândurile. Telefonul vibra neîncetat: Vlad, mama mea, sora mea — toți voiau să știe ce s-a întâmplat. Nu am răspuns nimănui.

După două zile de izolare, am ieșit să caut un loc de muncă. Aveam experiență ca educatoare, dar nu aveam acte la mine. Am găsit un anunț la o cafenea: „Angajăm ajutor de bucătar”. Am intrat timid și am dat peste doamna Lidia, proprietara — o femeie trecută prin viață, cu ochii blânzi dar fermi.

— Ai mai lucrat vreodată într-o bucătărie? m-a întrebat ea.
— Nu oficial… Dar acasă găteam zilnic pentru patru persoane.
A zâmbit trist: — Știu cum e… Hai să vedem ce poți.

Primele zile au fost grele. Mâinile mele nu erau obișnuite cu ritmul alert al comenzilor și cu vasele murdare care păreau că nu se mai termină. Dar seara, când rămâneam singură în cameră, simțeam pentru prima dată că fac ceva doar pentru mine.

După o săptămână, Vlad m-a sunat insistent. Am răspuns cu inima strânsă.
— Ana, copiii întreabă de tine în fiecare zi. Ce le spun?
— Spune-le că îi iubesc… dar că am nevoie de timp.
— Ai nevoie de timp? Și noi ce facem între timp? Crezi că e ușor pentru mine?
Am închis telefonul plângând. M-am simțit ca cea mai rea mamă din lume.

Într-o seară, la cafenea a intrat o clientă cu fetița ei. Fetița a vărsat ciocolata caldă pe rochiță și a început să plângă. M-am apropiat instinctiv și am liniștit-o cu o glumă prostească. Mama ei mi-a zâmbit recunoscătoare. Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi lipseau copiii mei.

În weekend am primit un mesaj de la fiica mea cea mare: „Mami, te rog vino acasă. Mi-e dor de tine.” Am plâns toată noaptea. A doua zi i-am scris Lidiei că vreau să plec acasă pentru câteva zile.

Când am ajuns acasă, Vlad era distant și rece.
— Ai venit să vezi dacă ne descurcăm fără tine?
— Nu… Am venit pentru copii.
Copiii m-au îmbrățișat strâns și nu mi-au mai dat drumul mult timp.

Seara, după ce i-am culcat, Vlad a venit la mine în bucătărie.
— De ce ai plecat cu adevărat?
— Pentru că nu mai știam cine sunt… Pentru că nu mai eram decât o umbră în casa asta.
— Și acum?
— Acum vreau să fiu și mamă, și femeie… Vreau să lucrez, să am prieteni, să respir.
A oftat adânc:
— Nu știu dacă pot să te înțeleg… Dar nu vreau să te pierd.

Am decis împreună să mergem la consiliere de cuplu. A fost greu — ne-am spus lucruri dureroase, ne-am certat, am plâns. Dar încet-încet am început să ne vedem din nou ca oameni, nu doar ca roluri sociale.

Au trecut doi ani de atunci. Lucrez part-time la o grădiniță din oraș și încă ajut uneori la cafeneaua Lidiei când merg la Cluj în vizită. Vlad gătește uneori cina și copiii știu că mama lor are vise proprii.

Uneori mă întreb: oare am fost egoistă sau doar am avut curajul să trăiesc? Câte femei nu visează să fugă măcar o zi din viața lor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?