Am refuzat să am grijă de nepoata mea – acum familia mea nu mai vorbește cu mine

— Ana, nu înțeleg de ce nu poți să o iei pe Maria și azi! Ai fost mereu acolo pentru noi! — vocea fiicei mele, Irina, răsună în telefon, încărcată de reproș și oboseală. E a treia oară săptămâna asta când mă roagă să stau cu nepoata mea. Mă uit la ceas: e aproape ora șapte seara, iar eu abia am ajuns acasă după o zi lungă la spital, unde încă mai lucrez ca infirmieră, deși am trecut de 65 de ani.

Simt cum mi se strânge inima. Îmi iubesc familia, dar simt că nu mai pot. De câteva luni, totul s-a schimbat: soțul meu, Doru, a făcut un accident vascular și are nevoie de mine mai mult ca oricând. Îl găsesc adesea pierdut în gânduri, cu privirea fixată pe fereastră, iar eu încerc să-i alin durerea, să-l ajut să meargă, să-l hrănesc. Nu mai sunt tânăra energică de altădată. Mă dor oasele, mă apasă grijile, dar nimeni nu pare să observe.

— Irina, nu pot azi. Doru are nevoie de mine. Sunt epuizată… — încerc să-i explic, dar vocea mi se frânge.

— Mereu găsești scuze! — răspunde ea tăios. — Știi cât de greu îmi este la serviciu? Crezi că eu nu sunt obosită?

Închid telefonul tremurând. Mă așez pe marginea patului și lacrimile îmi curg pe obraji. Mă simt vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie să fiu mereu eu cea care se sacrifică? De ce nu vede nimeni că și eu am nevoie de ajutor?

A doua zi primesc un mesaj scurt: „Nu te mai deranjăm. Ne descurcăm singuri.” Atât. Fără „mulțumesc”, fără „te iubim”. Parcă cineva mi-a smuls inima din piept.

Zilele trec greu. Irina nu mă mai sună. Nici ginerele meu, Mihai, nu mai dă niciun semn. Nici măcar Maria, nepoata mea dragă, nu mă caută pe WhatsApp. Casa e tăcută, doar televizorul bâzâie în surdină și Doru oftează din când în când.

Într-o duminică, încerc să rup tăcerea. O sun pe Irina.

— Mamă… — vocea ei e rece.

— Mi-e dor de voi… Cum e Maria?

— E bine. Nu avem timp acum… — și închide.

Mă simt ca o străină în propria familie. Îmi amintesc cum eram odinioară: mereu prezentă la serbările Mariei, la aniversări, la fiecare răceală sau problemă. Am renunțat la concedii ca să pot sta cu ea când era mică. Am gătit zeci de supe și am spălat haine murdare fără să mă plâng vreodată.

Dar acum… acum nu mai pot. Corpul meu cedează, sufletul meu e obosit. Doru are nevoie de mine și simt că dacă mă mai împart puțin, mă voi prăbuși.

Vecina mea, tanti Viorica, mă vede într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Anuță? — mă întreabă blând.

Îi povestesc totul printre suspine.

— Of, dragă… copiii din ziua de azi cred că părinții lor sunt veșnici. Când ai nevoie tu de ei, dispar… — oftează ea.

Mă simt puțin mai bine după discuția cu ea, dar rana rămâne. În fiecare seară mă uit la pozele cu Maria: zâmbetul ei larg la serbarea de la grădiniță, ochii ei luminoși când îi citeam povești. Oare va înțelege vreodată cât am iubit-o?

Într-o zi primesc o scrisoare în cutia poștală. E scrisul Mariei:

„Buni Ana,
Mi-e dor de tine. Mama spune că ești ocupată și supărată pe noi. Eu nu sunt supărată pe tine. Vreau să vii la serbarea mea de la școală. Te iubesc mult.”

Lacrimile îmi curg iar pe obraji. Îmi dau seama că poate nu totul e pierdut.

Merg la serbare cu inima strânsă. Irina mă privește rece când intru în sală, dar Maria aleargă spre mine și mă îmbrățișează cu putere.

— Buni! Ai venit!

O strâng la piept și simt că pentru câteva clipe toate durerile dispar.

După serbare, încerc să vorbesc cu Irina.

— Mamă… îmi pare rău că te-am dezamăgit. Dar nu mai pot fi mereu acolo pentru voi. Doru are nevoie de mine… și eu am nevoie de liniște uneori.

Irina oftează și dă din cap.

— Știu… dar mi-e greu să accept că nu mai ești mereu acolo.

— Poate a venit timpul să învățăm să ne sprijinim reciproc…

Nu știu dacă relația noastră va fi vreodată ca înainte. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți.

Mă întreb adesea: oare cât trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria și unde începe dreptul tău la odihnă și iubire? Poate că nu există un răspuns simplu… Dar știu sigur că merităm cu toții puțină înțelegere.