Am Vândut Totul Pentru Familia Fiului Meu, Dar Am Pierdut Mai Mult Decât Am Câștigat

— Mamă, tu chiar vrei să stai singură până la bătrânețe? Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îl priveam peste ceașca mea, încercând să-mi ascund neliniștea. Avea dreptate, într-un fel. De când murise tatăl lui, apartamentul devenise prea mare, prea gol. Dar nu era doar despre spațiu. Era despre amintiri, despre mirosul de cozonac din Ajun, despre serile când citeam împreună la lumina veiozei.

— Nu știu, Vlad… E greu să lași totul în urmă, am murmurat, simțind cum mi se strânge inima.

— Uite, dacă vinzi apartamentul și ne ajuți cu avansul pentru casă, putem locui împreună. Ai avea camera ta, ne-am ajuta reciproc. Și copiii ar fi fericiți să aibă bunica aproape.

M-am uitat la el și la Irina, nora mea, care zâmbea timid. Copiii lor, Ana și Radu, se jucau pe covor cu niște cuburi colorate. Am simțit o căldură ciudată în piept. Poate chiar era momentul să fac pasul acesta. Să nu mai fiu singură.

Așa am vândut apartamentul. Douăzeci de ani de viață împachetați în cutii de carton. Am plâns când am închis ușa pentru ultima dată. Dar m-am consolat cu gândul că fac ceea ce trebuie pentru familie.

Primele săptămâni în casa nouă au fost ca un vis. Copiii mă strigau „bunica” la fiecare pas, Irina îmi cerea sfaturi despre rețete, Vlad mă întreba dacă mă simt bine. Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe.

— Mamă, nu pune vasele acolo! Irina a ridicat vocea într-o seară, când am încercat să ajut la bucătărie. — Avem un sistem, altfel nu găsim nimic.

M-am retras în camera mea cu un nod în gât. Nu voiam să deranjez. Încercam să fiu utilă, dar simțeam că nu mai am locul meu.

Într-o zi, Ana a venit plângând la mine:

— Bunico, mami a zis că nu am voie să stau cu tine dacă nu-mi fac temele.

Am încercat să-i explic că trebuie să asculte de părinți, dar m-am simțit din nou ca un musafir în propria familie.

Seara, la cină, discuțiile erau tot mai tensionate. Vlad venea obosit de la serviciu și abia dacă mă saluta. Irina părea mereu grăbită sau iritată. Odată am încercat să le spun că mi-e dor de prietenele mele din blocul vechi.

— Mamă, ai tot ce-ți trebuie aici! Ce rost are să te plângi? a spus Vlad fără să mă privească.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam să fiu o povară. Începusem să evit să ies din cameră când erau ei acasă. Mâncam singură, ascultam radioul pe ascuns ca să nu deranjez.

Într-o după-amiază ploioasă, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai pot! E peste tot, se bagă în toate… Parcă n-ar avea viața ei! Dacă i-ar fi rămas apartamentul, poate n-ar fi stat aici tot timpul…

M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă ca un copil. Pentru prima dată în viață m-am simțit nedorită. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar a contat pentru cineva.

Au urmat luni de tăcere și distanță. Vlad era prins cu serviciul, Irina cu copiii și cu nemulțumirile ei. Eu eram doar o umbră prin casă. Într-o zi am făcut curaj și i-am spus lui Vlad:

— Poate ar fi mai bine să-mi găsesc o garsonieră undeva aproape…

A ridicat din umeri:

— Cum vrei tu, mamă… Dar nu cred că e cazul să dramatizăm.

Nici măcar nu s-a uitat la mine. Am simțit că nu mai am nimic al meu pe lumea asta.

Am început să caut anunțuri de chirie pe internet. Pensia abia îmi ajungea pentru o cameră modestă la periferie. Prietenele mele erau departe sau plecate din țară. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Într-o seară, Ana a venit tiptil la mine:

— Bunico, tu pleci? Nu vreau să pleci…

Am strâns-o la piept și i-am șoptit:

— Nu știu încă, draga mea… Dar uneori oamenii mari trebuie să facă alegeri grele.

M-am uitat pe fereastră la ploaia care bătea în geam și m-am întrebat: oare merită să te sacrifici pentru familie dacă ajungi să nu mai ai niciun loc al tău? Oare generațiile noastre vor reuși vreodată să se asculte cu adevărat?