Ani de prietenie risipiți într-o clipă: Povestea unei trădări între vecini

— Nu pot să cred, Maria! Cum să facă așa ceva după atâția ani? — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța de fereastra aburită, dincolo de care blocul familiei Popescu părea la fel de tăcut ca întotdeauna.

Nu-mi amintesc exact când au devenit Popescu parte din familia noastră. Poate când le-am dus prima oară borcanul cu dulceață de vișine, sau când ne-au ajutat să cărăm mobila la etajul patru, pe scara îngustă și întunecată. Eram tineri, proaspăt mutați în București, cu vise mari și buzunare goale. Ei ne-au primit cu brațele deschise: „La noi nu există străini, doar prieteni care încă nu s-au cunoscut”, spunea mereu doamna Elena, cu zâmbetul ei cald.

Ani la rând am împărțit totul: sărbători, necazuri, chiar și zilele în care nu aveam decât o pâine uscată și două cești de ceai. Copiii noștri au crescut împreună, alergând pe holurile blocului, certându-se și împăcându-se ca frații. Când Radu a rămas fără serviciu, domnul Popescu a fost primul care a venit cu o plasă de alimente și o vorbă bună: „Nu-ți face griji, frate! Mâine va fi mai bine.”

Dar nimic nu prevestea furtuna care avea să vină. Într-o zi de februarie, când încălzirea centralizată s-a stricat iar facturile se adunau pe masa din sufragerie ca niște sentințe, am primit vestea că apartamentul nostru urma să fie executat silit. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am alergat la Elena, cu ochii în lacrimi: „Te rog, ajută-mă! Avem nevoie doar de o garanție pentru bancă, până ne revenim.”

A tăcut o clipă lungă, apoi a spus: „Maria, știi că vă iubim ca pe copiii noștri… dar nu putem risca totul pentru voi. Și noi avem probleme.”

Am ieșit din apartamentul lor cu inima frântă. În acea seară, Radu a izbucnit: „După tot ce am făcut pentru ei! Ți-ai dat amintirile pe tavă și uite cum te răsplătesc!”

Zilele au trecut greu. Am încercat să găsim soluții: am vândut bijuteriile mamei, am cerut ajutor la rudele din provincie, dar nimeni nu avea destul. Într-o dimineață, am văzut-o pe Elena vorbind la telefon pe scară. Când m-a zărit, a întors capul brusc. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Adevărul a ieșit la iveală curând: Popescu cumpărase apartamentul nostru la licitație. Nu direct, ci printr-un văr de-al lor. Am aflat de la administratorul blocului: „Știi cine a pus ochii pe apartamentul vostru? Popescu! Da’ să nu spui că ți-am zis…”

M-am prăbușit pe scări, cu genunchii moi și sufletul gol. Cum puteau să facă asta? Să profite de necazul nostru? Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Radu plângea în tăcere; copiii ne priveau speriați.

A doua zi am bătut la ușa lor. Elena mi-a deschis cu ochii roșii: „Maria… nu e ce crezi…”

— Atunci ce e? — am izbucnit eu. — De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să mă minți?

— Am vrut să vă ajutăm… dar soțul meu a zis că e mai bine să luăm noi apartamentul decât să ajungă pe mâna unor străini. Voi puteți rămâne cu chirie…

— Cu chirie? În casa mea? După ce ani de zile am fost ca o familie?

Am plecat fără să mai spun nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate serile petrecute împreună, la râsetele copiilor noștri, la promisiunile făcute pe holul blocului. Toate păreau acum minciuni.

În următoarele luni am strâns lucrurile și am plecat într-un apartament mic, la marginea orașului. Copiii au plâns după prietenii lor; eu am plâns după viața pe care o pierdusem. Radu s-a închis în el; nu mai vorbea cu nimeni.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar rana e încă deschisă. Merg uneori prin cartierul vechi și mă uit spre fereastra unde altădată beam cafeaua cu Elena. Mă întreb dacă ea doarme liniștită noaptea.

Oamenii spun că timpul vindecă totul. Dar cum să vindeci o trădare venită din partea celor pe care îi iubeai ca pe frați? Unde se termină prietenia și începe interesul? Poate că nu vom afla niciodată răspunsul.

Uneori mă întreb: dacă aș fi fost eu în locul lor, aș fi făcut la fel? Sau există totuși oameni care nu-și vând sufletul pentru un apartament?