Apartamentul bunicii: Povara unei moșteniri neașteptate

— Nu vreau să merg la doctor, Ilinca! Nu mă mai chinui! vocea bunicii răsuna spart prin apartamentul mic, cu pereți galbeni de vreme. Mă uitam la ea, cum stătea pe marginea patului, cu mâinile tremurânde strângând batista veche. În acea seară, mi-am dat seama că nu mai era femeia puternică de altădată, cea care mă învățase să cos nasturi și să fac supă de găină. Acum era doar o umbră, prinsă între lumi, iar eu eram singura care mai putea să o țină ancorată în realitate.

Totul a început cu o scrisoare notarială. „Ilinca Popescu, vă informăm că sunteți desemnată moștenitoarea apartamentului situat pe strada Viitorului…” Am citit de trei ori rândurile, încercând să înțeleg ce înseamnă asta. Mama și unchiul meu, Vlad, au venit imediat la mine. Mama plângea: „Nu e corect! Eu am avut grijă de ea atâția ani!” Vlad ridica din umeri: „Așa a vrut mamaie. Ce să-i faci?”

Dar nimeni nu vorbea despre adevărata povară: bunica nu mai putea rămâne singură. Diagnosticul de Alzheimer era ca o sentință. În fiecare zi, uitam cine sunt pentru ea. În fiecare zi trebuia să-i spun din nou: „Sunt Ilinca, nepoata ta.” Uneori mă privea cu ochi goi, alteori îmi zâmbea ca și cum aș fi fost mama ei.

Familia s-a rupt în bucăți mici și tăioase. Mama mă suna zilnic: „Nu pot să vin azi, am serviciu.” Vlad dispăruse complet din peisaj. Prietenii mei nu înțelegeau: „De ce nu o duci la un azil? Ești tânără, ai viața înainte!” Dar eu nu puteam. Îmi aminteam cum bunica mă ținea de mână când eram mică și îmi spunea povești cu Ileana Cosânzeana. Cum să o abandonez?

Zilele curgeau greu. Dimineața îi pregăteam ceaiul și îi dădeam pastilele. Uneori refuza să mănânce. Alteori mă certa că i-am furat banii sau că vreau să-i vând casa. Odată a încercat să iasă din apartament în pijama, convinsă că trebuie să meargă la școală. Am găsit-o plângând pe scara blocului, iar vecina, tanti Rodica, mă privea cu milă: „Săraca fată, nu meriți asta.”

Într-o seară, după ce am adormit-o pe bunica, am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Apartamentul era frumos, dar pereții lui păstrau ecoul certurilor și al reproșurilor. Mama a venit într-o zi și mi-a spus pe un ton aspru:
— Tu ai ales! Să nu te plângi acum!
— Dar tu unde ești? De ce nu vii să o vezi?
— Am făcut destul! Acum e rândul tău!

Am simțit cum resentimentele cresc între noi ca niște buruieni. Vlad nu răspundea nici la telefon. Odată l-am sunat plângând:
— Vlad, te rog, vino măcar o dată pe săptămână!
— Ilinca, eu am familie, copii… Nu pot! Faci tu ce poți.

M-am simțit trădată. Toată greutatea căzuse pe umerii mei. Îmi pierdusem prietenii, jobul era în pericol pentru că lipseam des, iar iubitul meu, Radu, începuse să se îndepărteze.
— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai ești tu! Ești mereu obosită și nervoasă!
— Dacă ai fi în locul meu?
— Nu știu… Poate aș găsi o soluție mai bună.

Am rămas singură cu bunica și cu gândurile mele. Într-o noapte am visat că eram din nou copil și bunica mă ținea în brațe. M-am trezit plângând și am știut că nu pot renunța la ea.

Au urmat luni grele. Bunica a început să uite tot mai mult. Nu mai știa cine sunt nici măcar pentru o clipă. M-a întrebat într-o zi:
— Fetiță, unde e mama ta?
Am simțit un gol imens în suflet.

Am început să scriu într-un jurnal ca să nu uit cine sunt eu însămi. Am vorbit cu un psiholog care mi-a spus:
— Nu poți salva pe toată lumea fără să te pierzi pe tine.
Dar cum să aleg între mine și ea?

Într-o zi, bunica a căzut în baie. Am găsit-o plângând pe gresie rece.
— Nu vreau să mor aici…
Am chemat ambulanța. La spital mi-au spus că are nevoie de supraveghere permanentă.

Atunci am luat decizia grea: am dus-o la un centru specializat. Mama a venit după mult timp și m-a privit cu ochi triști:
— Poate așa e mai bine…
Vlad nu a venit nici atunci.

Apartamentul a rămas gol și rece. M-am plimbat prin camerele lui și am simțit că fiecare colț păstrează o parte din sufletul nostru.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare am făcut ce trebuia? Oare dragostea înseamnă să te sacrifici până la capăt sau să știi când să renunți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?