Apartamentul care a rupt familia mea

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea arsă și de amintiri vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei, tăioasă ca un cuțit, mă făcea să mă simt mică, vinovată, deși nu știam exact pentru ce.

— Ioana, dragă, nu e vorba că nu te-am întrebat… Dar Vlad avea nevoie. Știi cât s-a chinuit cu chiria aia nenorocită, cu joburile lui prost plătite… Am vrut doar să-l ajut. E nepotul meu, sânge din sângele meu.

Ioana a izbucnit în râs, dar era un râs amar, fără pic de bucurie. — Și eu ce sunt? Eu și fratele meu nu mai contăm? Sau doar Vlad merită totul?

M-am uitat la ea, încercând să-i citesc gândurile. Era fiica mea, copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lor a murit într-un accident de mașină. Am muncit ca o sclavă la fabrica de confecții din Ploiești ca să nu le lipsească nimic. Dar acum, la șaptezeci și patru de ani, simțeam că tot ce am construit se destramă din cauza unui apartament.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Vlad, nepotul meu de la fiul cel mare, Radu, a venit la mine cu ochii în lacrimi. — Mamaie, nu mai pot. Proprietarul mă dă afară dacă nu plătesc chiria pe două luni. Am încercat să fac rost de bani, dar nu mă ajută nimeni…

Mi s-a rupt sufletul. Vlad era singurul care mă vizita constant, care mă suna să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Ioana venea rar, mereu ocupată cu serviciul ei la bancă și cu copiii ei adolescenți. Radu locuia în Germania și ne vedeam doar pe Skype.

Am luat o decizie grea: am vândut garsoniera moștenită de la sora mea și i-am cumpărat lui Vlad un apartament micuț, dar decent. Nu i-am spus Ioanei imediat. Știam că va reacționa urât. Dar nu m-am așteptat la ce a urmat.

De atunci, Ioana nu mi-a mai trecut pragul. Nici măcar de Paște nu a venit. Mi-a trimis un mesaj sec: „Să fii sănătoasă, mamă. Să te bucuri de nepotul tău preferat.”

Am încercat să o sun. Nu răspundea. Am mers la ea acasă într-o zi ploioasă de aprilie. M-a privit prin vizor și mi-a spus rece:

— Nu am chef să vorbesc acum.

M-am întors acasă plângând ca un copil. M-am întrebat dacă am greșit atât de tare. Dacă dragostea pentru Vlad a fost nedreaptă față de propriii mei copii.

Într-o seară, Radu m-a sunat din Germania:

— Mamă, ce se întâmplă? Ioana mi-a spus că ai dat apartamentul lui Vlad și că pe noi ne-ai uitat.

— Radu, tu ai tot ce-ți trebuie acolo… Vlad era la ananghie. Tu nici nu vii acasă decât o dată pe an…

— Nu e vorba despre bani, mamă! E vorba că nu ne-ai întrebat! Că ai decis singură!

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am luat decizii singură pentru că n-am avut cu cine să le împart. Acum însă, copiii mei mă judecau pentru asta.

Zilele au început să semene între ele: cafeaua amară dimineața, televizorul dat încet pe știri, pașii grei prin apartamentul prea mare și prea gol. Vlad venea uneori să mă vadă, dar simțeam că nici el nu știe cum să gestioneze situația.

Într-o zi, am găsit o scrisoare sub ușă. Era de la Ioana:

„Mamă,
Nu pot să trec peste ce ai făcut. M-am simțit mereu pe locul doi lângă Radu și acum lângă Vlad. Poate că nu ți-ai dat seama cât m-a durut asta toată viața. Poate că pentru tine a fost normal să dai tot ce ai pentru băieți. Eu rămân cu amintirile și cu sentimentul că n-am fost niciodată destul pentru tine.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Mi-am dat seama că nu era doar despre apartament — era despre ani întregi în care poate n-am știut să-i arăt Ioanei cât o iubesc.

Am încercat să-i scriu înapoi:

„Ioana,
Îmi pare rău dacă te-am rănit vreodată. N-am vrut niciodată să te simți mai puțin iubită decât fratele tău sau Vlad. Am făcut tot ce am putut ca să vă fie bine tuturor. Poate am greșit că am decis singură… Dar te rog să nu mă pedepsești cu tăcerea ta.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut luni întregi. Sănătatea mea s-a șubrezit; am ajuns la spital cu tensiunea ridicată. Vlad a fost lângă mine, dar inima mea tânjea după împăcarea cu fiica mea.

Într-o zi, când mă așteptam cel mai puțin, Ioana a apărut la ușa spitalului. Avea ochii roșii și părea mai bătrână cu zece ani.

— Mamă… Nu pot să te pierd supărată pe mine.

Am plâns amândouă în brațe minute în șir.

— Îmi pare rău… Poate că nici eu n-am știut să-ți spun ce simt… Poate că m-am lăsat orbită de ideea că trebuie să fim egali mereu…

— Ioana, tu ești sufletul meu… Niciun apartament din lume nu valorează cât dragostea ta.

Ne-am împăcat atunci, dar rana a rămas undeva adânc în noi.

Acum stau singură în bucătăria mea și mă întreb: oare banii chiar pot distruge o familie? Sau adevărul e că rănile vechi ies la suprafață când ne e lumea mai dragă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împărțiți dragostea între copii fără să răniți pe nimeni?