Astăzi mi-am dat afară fiul și nora – când am înțeles că viața mea nu mai e hotelul lor

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! Am spus-o cu voce tremurată, dar hotărâtă, în timp ce el și Irina stăteau în pragul sufrageriei, cu fețele împietrite. Mâinile îmi tremurau pe marginea fotoliului vechi, singurul lucru care mai păstra amintirea vremurilor când casa asta era a mea, nu doar un loc de tranzit pentru ei.

Radu a ridicat din umeri, cu acea indiferență care mă durea mai tare decât orice ceartă. — Mamă, iar începi? Știi bine că nu avem unde să mergem. E greu cu chiria în București, salariile sunt mici… De ce nu poți să ne înțelegi?

Irina, cu ochii ei reci și vocea tăioasă, a adăugat: — Toată lumea stă cu părinții. E normal. Ce vrei să facem, să dormim pe stradă?

Mi-am strâns halatul pe mine, ca și cum aș fi putut să mă apăr de reproșurile lor. Dar nu era vorba doar de bani sau de spațiu. Era vorba de respect, de liniștea mea, de faptul că de ani buni nu mai eram stăpână pe viața mea. De când s-au mutat la mine „temporar”, după ce au pierdut apartamentul luat prin Prima Casă, am devenit o umbră în propria casă. Bucătăria era mereu ocupată, televizorul mergea pe serialele lor până târziu în noapte, iar eu eram invitată să mă retrag „ca să nu deranjez”.

Am tăcut prea mult timp. Am acceptat prea multe. Am gătit pentru ei, am spălat hainele lor, am avut grijă de nepoțica mea, Mara, chiar și atunci când eram epuizată după turele de noapte la spital. Dar recunoștința lor? A dispărut demult. Totul era de la sine înțeles.

În seara asta însă, ceva s-a rupt. Poate a fost felul în care Irina a aruncat farfuria nespălată în chiuvetă și a spus: — Las-o pe mama ta, oricum nu are altceva de făcut.

Poate a fost privirea lui Radu, care nici măcar nu s-a obosit să mă apere. Sau poate a fost Mara, care m-a întrebat șoptit: — Bunico, tu de ce plângi mereu?

Atunci am simțit că nu mai pot. Că trebuie să fac ceva pentru mine.

— Vreau să plecați. Azi. Nu mai pot trăi așa. Vreau liniște în casa mea!

Radu a izbucnit: — Ești nebună! Cum poți să ne faci asta? Suntem familia ta!

Irina a început să plângă teatral: — Uite ce mamă ai! Ne dă afară cu copil cu tot!

Am simțit un nod în gât, dar nu am cedat. — Da, sunteți familia mea. Tocmai de aceea am tăcut atâția ani. Dar nu mai pot. Nu mai vreau să fiu servitoarea voastră.

A urmat o oră de țipete, reproșuri și uși trântite. Mara s-a agățat de mine și mi-a șoptit: — Bunico, pot să vin la tine mâine?

I-am mângâiat părul și i-am promis că oricând va avea nevoie de mine, voi fi aici pentru ea. Dar pentru părinții ei… nu mai puteam.

Au plecat târziu, cu bagajele aruncate în grabă și cuvinte grele aruncate peste umăr. Blocul era liniștit când am rămas singură. M-am așezat pe canapea și am privit în gol. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit liniștea adevărată.

Dar liniștea asta era amară. Mă întrebam dacă am făcut bine sau rău. Dacă o mamă are dreptul să-și apere viața sau dacă trebuie să se sacrifice mereu pentru copiii ei.

Telefonul a sunat târziu în noapte. Era sora mea, Viorica.

— Ce-ai făcut, Sorina? Am auzit că i-ai dat afară pe Radu și Irina! Toată lumea vorbește…

— Am făcut ce trebuia să fac pentru mine. Nu mai puteam…

— O să te urască! O să rămâi singură!

— Poate… Dar măcar știu că am încercat să-mi salvez sufletul.

Am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă. M-am gândit la mama mea, la cât s-a sacrificat ea pentru noi și la cât a suferit în tăcere. Oare eu sunt mai egoistă? Sau doar mai curajoasă?

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Nu te vom ierta niciodată.”

L-am pus pe masă și m-am uitat la el mult timp. Poate că nu mă vor ierta niciodată. Poate că nici eu nu mă voi ierta pe deplin.

Dar astăzi am spus „nu”. Astăzi mi-am luat viața înapoi.

Oare câte mame din România trăiesc ca mine? Oare câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?