„Averea părinților mei e a lor, dar golul din suflet – al meu“: Povestea unei fiice care a refuzat să se piardă

— Nu-mi pasă ce vrei tu, Irina! Ai tot ce-ți trebuie, nu mai face atâta teatru!
Vocea mamei răsuna tăios în sufrageria noastră imensă, cu pereți albi și tablouri scumpe, dar niciun strop de căldură. Eram în picioare, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Tata nici măcar nu se uita la mine, butona telefonul, ca și cum discuția asta era doar un zgomot de fundal.
Aveam șaptesprezece ani și tocmai îi spusesem că vreau să dau la Arte, nu la Drept, cum visau ei. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă, o casă unde totul era de vânzare, mai puțin dragostea.
— Irina, nu-ți dai seama ce șansă ai? Cine altcineva are parte de tot ce ai tu? Să nu ne faci de râs!
M-am uitat la mama și am văzut în ochii ei doar frică: frica de gura lumii, de neamuri, de prietenele ei cu care bea cafea la cofetăria din centru. Nu era frica pentru mine.
Am ieșit din sufragerie trântind ușa. În camera mea, printre caiete cu schițe și pensule uscate, am plâns în pernă până am adormit.

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gara ta. Am intrat la Arte, cu bursă, pentru că părinții au refuzat să mă susțină financiar. „Dacă vrei să fii artistă, descurcă-te singură“, mi-a spus tata într-o seară, fără să ridice privirea din laptop.
Am început să lucrez la un mic atelier de ceramică din oraș. Doamna Lidia, proprietara, era genul de femeie care te privește direct în suflet. Într-o zi, după ce am spart din greșeală o vază scumpă, am izbucnit în plâns.
— Irina, dragă, nu-i nimic. Se întâmplă. Dar tu… tu de ce plângi cu atâta durere?
— Pentru că simt că nu contez pentru nimeni… că tot ce fac e greșit…
Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Contezi pentru tine însăți. Și asta e cel mai important.

În timp ce colegii mei primeau bani de buzunar și mașini de la părinți, eu îmi număram fiecare leu. Mergeam pe jos kilometri întregi ca să economisesc pentru materiale. Uneori mă simțeam invizibilă printre oamenii aceia bogați și veseli care râdeau tare la terasele din centru. Dar când puneam mâna pe lut sau pe pensulă, lumea dispărea și rămâneam doar eu cu mine însămi.

Într-o zi, la vernisajul primei mele expoziții personale, am văzut-o pe mama la intrare. Era îmbrăcată elegant, cu un zâmbet fals pe buze. S-a apropiat de mine și mi-a spus încet:
— Să nu crezi că am venit pentru tine. Am venit pentru că mă cunoaște lumea aici.
Mi-a înghețat inima. Tata nici măcar nu a venit.

După expoziție, am ieșit afară și am privit cerul plin de stele. M-am întrebat dacă există undeva o familie unde copiii sunt iubiți pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce pot arăta lumii.

Anii au trecut și am început să predau artă copiilor dintr-un centru social. Acolo am întâlnit copii care nu aveau nici haine curate, nici părinți bogați, dar aveau ochii plini de lumină când desenau sau pictau. Am simțit pentru prima dată că pot dărui ceva cu adevărat valoros.

Într-o seară, când m-am întors acasă după cursuri, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Tata era bolnav grav și ea nu știa cum să gestioneze singurătatea care o cuprindea.
— Irina… nu știu ce să fac fără el… Tu ai reușit să fii pe picioarele tale… Eu nu știu cine sunt fără el.
Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată milă. Mila aceea amară care vine când realizezi cât de goale pot fi viețile celor care par să aibă totul.

Tata s-a stins câteva luni mai târziu. La înmormântare au venit oameni importanți, politicieni, afaceriști. Mama stătea între ei ca o statuie rece. Eu stăteam la margine, cu mâinile strânse pe o fotografie veche cu mine și tata pe când eram mică și încă mă ținea de mână.

După slujbă, mama mi-a spus:
— Averea rămâne a ta dacă vrei… Dar nu știu dacă te va face fericită.
Am refuzat moștenirea. Am ales să rămân la atelierul meu mic și la copiii mei de la centru.

Uneori mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă părinții m-ar fi iubit altfel. Dacă ar fi văzut cine sunt cu adevărat, nu doar cine ar fi vrut ei să fiu.

M-am întrebat adesea: oare câți copii trăiesc azi în case mari și reci, cu părinți absenți? Oare cât valorează averea când sufletul rămâne gol?

Poate că adevărata bogăție e să fii văzut și iubit pentru cine ești tu cu adevărat.