Avertismentul surorii mele: Cum mutarea mătușii și a vărului la mine mi-a dat viața peste cap

— Nu-i lăsa să te calce în picioare, Giulia! Ai grijă la mătușa Lidia, știe să se bage sub pielea ta, și Radu… nu mai e copilul ăla cuminte pe care-l știam noi.
Vocea surorii mele, Ana, răsuna încă în urechi când am deschis ușa apartamentului meu din Drumul Taberei. Era o seară ploioasă de octombrie, iar în fața blocului, sub umbrela veche a mătușii Lidia, stăteau două siluete: una mică și agitată, cealaltă înaltă, cu privirea pierdută.
— Giulia, draga mea! Ce bine că ne-ai primit! Nu știu ce ne-am fi făcut fără tine!
Mătușa Lidia m-a strâns în brațe cu un entuziasm teatral. Radu, vărul meu de 19 ani, a mormăit un salut și a tras după el două valize uriașe.
Nu era prima dată când familia apela la mine. După divorțul părinților mei, am devenit „fata pe care te poți baza”. Dar de data asta simțeam o neliniște pe care nu o puteam explica.
Primele zile au trecut cu povești despre cât de greu le-a fost să plece din Buzău, despre cum Radu nu se mai înțelegea cu tatăl lui și despre promisiunea unui nou început la București. Încercam să fiu o gazdă bună, dar apartamentul meu cu două camere devenise brusc prea mic pentru trei adulți.
Mătușa Lidia era mereu prezentă: în bucătărie, unde schimba locul lucrurilor fără să mă întrebe; în sufragerie, unde își întindea hainele la uscat; în baia pe care o ocupa minute în șir. Radu dispărea ore întregi și se întorcea târziu, cu ochii roșii și mirosind a fum.
Într-o seară, după ce am găsit chiștoace ascunse sub fereastra de la baie, l-am confruntat:
— Radu, ce se întâmplă cu tine? Nu ești copilul pe care-l știam…
— Lasă-mă în pace! Nu e treaba ta! Ai vrut să ne ajuți? Atunci ajută-ne și nu pune întrebări!
Am simțit un nod în gât. Mătușa Lidia a venit imediat în apărarea lui:
— E greu pentru el, Giulia! Nu-l judeca! Tu nu ai copii, nu poți înțelege…
În acea noapte am dormit prost. M-am întrebat dacă nu cumva Ana avea dreptate. Dar ce puteam face? Să-i dau afară? Sângele apă nu se face…
Zilele au devenit tot mai tensionate. Mătușa Lidia începea să comenteze despre orice: „Nu gătești destul de sănătos”, „Ar trebui să-ți schimbi jobul, ești mereu obosită”, „Poate ar trebui să-ți găsești și tu pe cineva”. Simțeam că nu mai am aer în propria casă.
Într-o dimineață am găsit portofelul golit de bani. Nu era mult — vreo 200 de lei — dar era tot ce aveam până la salariu. Am întrebat direct:
— A luat cineva bani din portofelul meu?
Mătușa Lidia s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Poate i-a luat Radu… are nevoie de bani pentru facultate…
— Pentru facultate sau pentru altceva? am întrebat eu, privind spre Radu care evita contactul vizual.
Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi. Am sunat-o pe Ana:
— Ți-am spus eu! Trebuia să-i refuzi! Dar tu… mereu vrei să fii salvatoarea tuturor!
Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea vinovăției și a neputinței. Îmi iubeam familia, dar simțeam că pierd controlul asupra propriei vieți.
Apoi au început telefoanele de la vecini: „Giulia, băiatul acela aduce prieteni dubioși noaptea”, „Se fumează pe scară”, „Nu vrem probleme în bloc”. M-am simțit expusă și rușinată. Mătușa Lidia refuza să vadă realitatea: „Sunt doar tineri! Tu ai uitat cum e să fii tânără?”
Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la birou, am găsit ușa larg deschisă și muzica urlând din sufragerie. Radu și încă doi băieți necunoscuți râdeau zgomotos printre sticle goale de bere. Am simțit că explodez:
— Afară! Acum! Toți! Nu mai suport!
Radu s-a uitat la mine cu ură:
— E casa ta? Foarte bine! Plecăm! Să vezi tu cum e să rămâi singură!
Mătușa Lidia a început să plângă și să mă acuze că sunt egoistă: „Nu ne vrei aici! Ai uitat cine te-a crescut când erai mică?”
A doua zi au plecat. Au lăsat în urmă dezordine, miros de fum și o liniște apăsătoare. Am stat ore întregi pe canapea, privind pereții goi și întrebându-mă dacă am făcut bine sau rău. Prietenii mi-au spus că trebuia să pun limite mai devreme. Ana mi-a spus că sunt prea bună pentru lumea asta. Dar eu… eu mă simțeam vinovată și trădată de propriii mei oameni.

Acum, după luni de zile, încă mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe grija pentru tine însuți? Oare am greșit că am pus limite? Sau e vina mea că am lăsat totul să ajungă atât de departe?