Băiatul cu flori furate și paznicul cimitirului: O poveste despre pierdere, iertare și frumusețea vieții

— Hei! Ce faci acolo? Am strigat cât m-au ținut plămânii, cu vocea răgușită de vânt și de ani. Era duminică dimineața, iar soarele abia se ridica peste crucile reci din cimitirul Sfântul Gheorghe. Îl văzusem din nou pe băiatul acela, același de fiecare săptămână, cu gluga trasă pe cap și rucsacul atârnat pe un umăr, aplecat peste mormântul familiei Popescu. De data asta, smulgea trei trandafiri roșii, proaspeți, abia puși. A tresărit, s-a uitat la mine cu ochii mari, apoi a rupt-o la fugă printre alei, lăsând florile să cadă pe jos. M-am dus, le-am ridicat și le-am pus la loc, bombănind în barbă.

Nu era prima dată. În fiecare duminică, același scenariu. Odată, l-am prins la sectorul cu morminte vechi, furând margarete. Altădată, la crucea unui copil, lua garoafe. Mă enervam din ce în ce mai tare. Florile astea costă bani, oamenii le aduc cu lacrimi și dor pentru cei dragi. Cine era puștiul ăsta să le fure, să le arunce poate, să le calce în picioare? Am sunat la poliție. A venit domnul agent Ionescu, a dat din umeri: „O să patrulăm mai des, domnule Ilie, dar dacă-i șmecher, tot scapă.” Și chiar așa a fost. Venea la alte ore, alte sectoare, mereu atent, mereu cu ochii în patru.

Două luni a ținut povestea asta. Începusem să-l urăsc. Îmi imaginam că-i vreun derbedeu, vreun golan de cartier, poate vinde florile la colț de stradă. Într-o duminică, am decis să-l urmăresc. M-am ascuns după capela mică, am așteptat. L-am văzut cum iese pe poartă, cu rucsacul plin de flori. Am mers la distanță, cu inima bătându-mi tare. A mers șase străzi, până la spitalul județean. A intrat. Am stat în față, uitându-mă la ceas. Treizeci de minute. Când a ieșit, nu mai avea flori.

Am intrat și eu, cu pasul apăsat. La recepție, o doamnă în vârstă, cu părul alb și ochi blânzi. „A trecut pe aici un băiat, cam de șaptesprezece ani, cu glugă și rucsac?” am întrebat. Ea a zâmbit larg. „Da, Mihai. Vine în fiecare duminică. Aduce flori la secția de oncologie pediatrică. Le pune în sala de joacă. Copiii îl așteaptă.” Am simțit cum mi se strânge pieptul. „Aduce flori aici?” „Da, de luni bune. Sora lui a fost pacientă aici. A murit anul trecut. De atunci, nu lipsește nicio duminică.”

Am ieșit afară, cu pașii grei, ca și cum aș fi cărat toate crucile din cimitir pe umeri. M-am urcat în Dacia mea veche și am stat acolo, cu mâinile pe volan, uitându-mă la mâinile care tremurau. Mă simțeam un nimic. Îl judecasem, îl urmărisem, îl vânasem ca pe un hoț. Dar el… el aducea flori copiilor bolnavi, copiilor care poate nu mai aveau zile să vadă primăvara.

Duminica următoare, l-am așteptat la poartă. Când m-a văzut, a încremenit. A făcut un pas înapoi, gata să fugă. „Stai!” am zis, cu vocea moale. „Știu unde le duci.” S-a oprit, cu ochii mari, umezi. Nu spunea nimic. „Sora ta… Îmi pare rău.” A dat din cap, încercând să nu plângă. Am scos portofelul, am scos patruzeci de lei și i-am întins. „Ia-i. Cumpără flori proaspete, de la florăria de pe strada Principală. Spune că te trimite Ilie, îți face preț bun.” S-a uitat la bani, la mine, la bani din nou. „De ce?” a șoptit. „Pentru că florile din cimitir sunt pentru cei plecați. Dar copiii de la spital au nevoie de flori pentru viață.”

A luat banii, cu mâinile tremurânde. „Mulțumesc.” A făcut câțiva pași, apoi s-a întors. „O chema Lili. Îi plăceau floarea-soarelui. N-am avut bani de flori la înmormântarea ei. I-am promis că o să mă asigur că alți copii au flori.” A plecat, lăsându-mă cu inima făcută bucăți.

A doua zi, m-am dus la șeful meu, domnul Dobre. „Ce facem cu florile care nu se vând? Cu aranjamentele care se ofilesc?” „Le aruncăm, Ilie. Ce să facem cu ele?” „Și dacă le-am dona?” A ridicat din umeri. „Fă ce vrei, doar să nu le lași să putrezească aici.”

De atunci, în fiecare sâmbătă, strâng florile care nu s-au vândut, cele care încă mai au culoare și parfum. Le duc la spital, la secția de copii. Mihai mă așteaptă acolo. Le aranjăm împreună, râdem, povestim. Copiii ne strigă „băieții cu flori!” Când intrăm, ochii lor se luminează. Săptămâna trecută, o fetiță fără păr, cu ochii mari și triști, a ales o floarea-soarelui. „E preferata mea.” Mihai s-a aplecat lângă ea, i-a zâmbit. „Și a mea.”

M-am gândit de atâtea ori la cât de greșit am judecat. Am crezut că văd un furt, dar era, de fapt, un gest de iubire. Am crezut că apăr morții, dar am uitat că cei vii au nevoie de frumusețe, de speranță, de un strop de culoare. Mihai mi-a arătat că uneori, dragostea se ascunde în cele mai neașteptate gesturi.

Acum, când privesc florile din cimitir, mă gândesc la Lili, la Mihai, la copiii de la spital. Și mă întreb: câte alte povești nu vedem, câte alte gesturi nu înțelegem? Oare cât de des judecăm fără să știm adevărul? Poate că, dacă am privi mai atent, am vedea că uneori, ceea ce pare greșit e doar iubire în altă formă.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut vedea dincolo de aparențe? Sau ați fi rămas prizonieri ai prejudecăților, ca mine?