Banii Copilăriei: Povestea Tatălui Care Și-a Pierdut Încrederea

— Tată, pot să mă joc pe tabletă? mă întreabă Ilinca, cu ochii mari și sinceri, în timp ce eu încerc să termin de plătit facturile pe laptop. E deja a treia oară când mă întreabă în seara asta, dar n-am inima să-i spun nu. „Doar o oră, Ilinca. Și fără să descarci nimic nou!” îi spun, fără să bănuiesc că tocmai am deschis ușa unui coșmar.

Două zile mai târziu, primesc un email de la bancă: „Ați efectuat o plată de 1.200 lei către AppStore.” Mă uit la ecran, simt cum sângele mi se scurge din obraji. Încă una: „Plată de 600 lei către AppStore.” Îmi tremură mâinile. Mă uit la extrasul de cont și văd o listă lungă de tranzacții, toate făcute în ultimele 48 de ore. În total, aproape 3.000 de lei. Mă prăbușesc pe scaun. Soția mea, Mirela, intră în cameră și mă vede palid.

— Ce s-a întâmplat?

Îi arăt emailurile. Mirela își duce mâna la gură.

— Nu se poate… Cine a făcut asta?

Răspunsul e evident. Ilinca. Fetița noastră de opt ani. Îmi simt inima strânsă într-un clește. Cum a fost posibil? Am avut grijă să nu-i dau parola… sau poate am lăsat-o logată? Mă simt vinovat și furios în același timp.

O găsesc pe Ilinca în camera ei, jucându-se liniștită.

— Ilinca, vino puțin la mine, te rog.

Se uită la mine cu ochii ei mari și nevinovați.

— Da, tati?

— Ai cumpărat ceva în jocurile tale?

Se uită în jos, rușinată.

— Am vrut doar să iau niște diamante ca să trec la următorul nivel… Dar nu știam că costă bani adevărați…

Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi amintesc cum era când eram mic și făceam prostii fără să-mi dau seama de consecințe. Dar 3.000 de lei? Pentru niște diamante virtuale?

Mirela începe să plângă. „Nu avem bani pentru prostiile astea! Cum o să plătim chiria luna asta?”

Mă simt ca un eșec ca tată. Am vrut să-i ofer copilului meu tot ce n-am avut eu: libertate, tehnologie, joacă. Dar am uitat să-i pun limite clare. Am uitat să-i explic ce înseamnă banii.

Începem să sunăm la bancă, la Apple, la serviciul clienți. Fiecare apel e un drum al rușinii.

— Îmi pare rău, domnule Popescu, dar tranzacțiile au fost autorizate de pe dispozitivul dumneavoastră.

Îmi vine să arunc tableta pe geam. Mirela mă ceartă:

— Ți-am spus de atâtea ori să pui parolă la fiecare achiziție! Dar tu nu mă asculți niciodată!

Nu răspund. Mă simt vinovat și neputincios.

Seara, Ilinca vine la mine cu ochii roșii de plâns.

— Tati, îmi pare rău… Nu mai vreau tabletă niciodată…

O iau în brațe și simt cum mi se rupe sufletul. Nu e vina ei că lumea noastră e plină de tentații digitale pe care nici adulții nu le pot controla mereu.

A doua zi merg la serviciu cu gândul la datorii și la ochii triști ai Ilincăi. Colegii râd când le povestesc ce s-a întâmplat.

— Eh, las’ că nu ești primul! Copiii din ziua de azi sunt mai deștepți decât noi!

Dar nu râd cu adevărat. Unii mă privesc cu milă, alții cu superioritate.

Acasă, atmosfera e apăsătoare. Mirela nu-mi vorbește decât monosilabic. Ilinca stă retrasă, fără chef de nimic.

Într-o seară, după ce Mirela adoarme plângând în patul nostru prea mic pentru atâtea griji, mă așez lângă Ilinca și încerc să-i explic:

— Ilinca, banii nu cresc în copaci. Fiecare leu pe care l-ai cheltuit a însemnat ore muncite de mine și de mama ta. Nu te cert pentru că ai greșit — toți greșim — dar trebuie să înveți ce înseamnă responsabilitatea.

Ea mă privește cu ochii mari și începe să plângă din nou.

— O să-i dau înapoi din banii mei de la colindat…

Zâmbesc trist. Știu că nu va acoperi nici măcar o fracțiune din sumă, dar gestul ei mă emoționează până la lacrimi.

În următoarele zile încercăm să găsim soluții: vândem câteva lucruri vechi pe OLX, Mirela mai ia câteva ore suplimentare la serviciu, iar eu renunț la abonamentul meu la sală. Reușim cu greu să acoperim gaura din buget.

Dar rana rămâne: între mine și Mirela s-a instalat o tăcere grea; între mine și Ilinca s-a strecurat o teamă nouă — teama că lumea digitală ne poate fura copiii fără să ne dăm seama.

Într-o duminică dimineață, mergem împreună în parc. Ilinca aleargă după porumbei și râde din nou. O privesc și mă întreb: oare cât de pregătit sunt eu ca părinte pentru lumea asta nouă? Oare câți dintre noi chiar știm cum să ne protejăm copiii de tentațiile invizibile ale tehnologiei?

Poate că povestea mea nu e unică — dar dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Cum îi putem învăța pe cei mici valoarea banilor într-o lume unde totul pare la un click distanță?