„Bărbatul cu Părul Argintiu Nu-și Putea Lua Ochii de la Ea”

Viviana se zvârcolise toată noaptea, căldura apăsătoare făcând imposibil să găsească vreun confort. Sperase că dimineața va aduce o oarecare ușurare, dar soarele deja ardea puternic când a ieșit din micuțul ei apartament din centrul Bucureștiului. Aerul era gros și greu, și simțea cum transpirația începea să-i apară pe frunte în timp ce se îndrepta spre stația de autobuz.

Autobuzul era aglomerat, ca de obicei, și s-a strecurat într-un loc liber aproape de spate, sperând să prindă câteva momente de odihnă înainte de lunga zi la birou. A închis ochii și și-a sprijinit capul de geam, încercând să blocheze zgomotul și căldura.

Dar nu putea scăpa de senzația că cineva o privea. A deschis ochii și a aruncat o privire în jurul autobuzului, privirea ei oprindu-se asupra unui bărbat cu părul argintiu care stătea câteva rânduri mai în față. El o privea intens, ochii lui neclintindu-se de pe fața ei. A simțit un fior pe șira spinării și a privit repede în altă parte, sperând că își va pierde interesul.

Autobuzul înainta prin oraș, oprindu-se și pornind pe măsură ce mai mulți pasageri urcau și coborau. Viviana încerca să se concentreze pe respirație, forțându-se să se relaxeze. Dar de fiecare dată când ridica privirea, bărbatul cu părul argintiu încă o privea, privirea lui neclintită.

În cele din urmă, un loc s-a eliberat lângă ea, iar bărbatul nu a pierdut timpul și s-a mutat să stea lângă ea. Inima Vivianei bătea cu putere în timp ce el se așeza, prezența lui copleșitoare în spațiul îngust. Simțea ochii lui asupra ei și nu putea să nu se întrebe ce voia.

„Scuzați-mă,” a spus ea, vocea tremurând ușor. „Ne cunoaștem?”

Bărbatul a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi. „Nu, dar te-am văzut prin zonă. Ai o față foarte familiară.”

Viviana a forțat un zâmbet, încercând să-și ascundă disconfortul. „Oh, înțeleg. Ei bine, lumea e mică, se pare.”

Bărbatul a dat din cap, privirea lui neclintită. „Da, așa este.”

Viviana și-a întors atenția înapoi spre fereastră, sperând că va înțelege aluzia și o va lăsa în pace. Dar el a continuat să vorbească, vocea lui joasă și insistentă.

„Arăți obosită,” a spus el. „Nu ai dormit bine?”

Viviana a oftat, simțind greutatea privirii lui. „Nu, nu am dormit. A fost o noapte grea.”

Bărbatul a dat din cap cu simpatie. „Înțeleg. Căldura poate fi insuportabilă.”

Viviana a dat din cap, neavând încredere să vorbească. Simțea tensiunea crescând între ei și nu știa cum să scape de ea. A aruncat o privire în jurul autobuzului, sperând să găsească o față prietenoasă sau o cale de ieșire, dar toți păreau absorbiți în propria lor lume.

Bărbatul s-a aplecat mai aproape, vocea lui coborând la un șoapt. „Știi, îmi amintești de cineva pe care obișnuiam să-l cunosc. Cineva foarte special.”

Inima Vivianei bătea cu putere în piept. „Serios? Cine?”

Ochii bărbatului s-au întunecat și pentru un moment, a crezut că a văzut o licărire de ceva periculos în privirea lui. „Cineva pe care l-am pierdut cu mult timp în urmă. Cineva de care nu m-am putut desprinde niciodată.”

Viviana a înghițit greu, simțind un nod de frică în stomac. „Îmi pare rău să aud asta.”

Bărbatul a zâmbit din nou, dar de data aceasta zâmbetul era rece și calculat. „Nu trebuie să-ți pară rău. Nu e vina ta.”

Mintea Vivianei alerga, încercând să găsească o modalitate de a încheia conversația. „Ei bine, sper să găsești liniște.”

Bărbatul a dat din cap, ochii lui încă fixați pe ai ei. „Și eu sper.”

Autobuzul a oprit, iar Viviana a văzut șansa ei. S-a ridicat repede, apucându-și geanta și îndreptându-se spre ușă. Simțea ochii bărbatului asupra ei în timp ce cobora din autobuz și nu a îndrăznit să privească înapoi.

Pe măsură ce mergea pe stradă, inima încă bătând cu putere, nu putea scăpa de senzația că era urmărită. A aruncat o privire peste umăr, dar bărbatul nu era nicăieri de văzut. Și-a grăbit pasul, mintea ei plină de frică și incertitudine.

A ajuns la clădirea biroului și a intrat în grabă, simțind un sentiment de ușurare când aerul rece a învăluit-o. Dar senzația de neliniște persista și nu putea scăpa de imaginea zâmbetului rece și calculat al bărbatului.

Viviana știa că nu-l va uita niciodată pe bărbatul cu părul argintiu și nu putea să nu se întrebe dacă va mai simți vreodată în siguranță.