Bătăi în miez de noapte: Lacrimile soacrei mele și trădarea care nu se uită

— Deschide, te rog! vocea Mariei răsuna disperată dincolo de ușă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamuri. Era trecut de miezul nopții și Radu dormea dus, epuizat după încă o zi grea la muncă. Am deschis ușa cu inima strânsă, iar privirea soacrei mele m-a lovit ca un pumn: ochii umflați, obrajii brăzdați de lacrimi, părul ud lipit de frunte.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat șoptit, încercând să nu trezesc copiii. Maria s-a prăbușit pe hol, cu palmele la față.

— Nu mai pot, Ilinca… Nu mai pot să țin în mine…

Am tras-o în bucătărie și i-am turnat un ceai cald. Stăteam față în față, două femei legate de același bărbat, dar despărțite de atâtea secrete. Gemenii dormeau liniștiți în camera lor, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a speranței și alta a fricii.

Căsnicia mea cu Radu nu fusese niciodată simplă. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și ne-am îndrăgostit nebunește. După nuntă, am început să visăm la copii, dar anii au trecut și fiecare test negativ era ca o rană nouă. Am încercat tot: tratamente costisitoare, rugăciuni, promisiuni făcute la mănăstiri. În fiecare lună, Maria mă suna să mă întrebe dacă „avem vreo veste bună”. Mă simțeam vinovată că nu pot să-i dau un nepot.

Apoi, într-o zi, minunea s-a întâmplat: am rămas însărcinată cu gemeni. Bucuria a fost uriașă, dar și frica – frica să nu pierd totul din nou. Radu era schimbat; părea mai atent, mai prezent. Maria venea zilnic să mă ajute. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că suntem o familie adevărată.

Dar fericirea noastră era doar o fațadă. În spatele zâmbetelor și al pozelor de pe Facebook se ascundea o tensiune pe care nu voiam să o recunosc. Radu stătea tot mai mult peste program, iar eu mă simțeam tot mai singură cu copiii.

În seara aceea ploioasă, Maria a spart tăcerea care ne sufoca pe toți.

— Ilinca… trebuie să-ți spun ceva ce nu mai pot ține pentru mine. E despre Radu… și despre voi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat cana jos și am privit-o fix.

— Ce vrei să spui?

Maria a început să plângă din nou.

— Acum șapte ani… înainte să vă căsătoriți… Radu a avut o relație cu Simona. Știi tu… fata aceea de la contabilitate.

Am simțit cum mi se face rău. Simona fusese mereu prezentă în jurul nostru, mereu prea amabilă cu Radu. Dar el mi-a jurat că nu a fost nimic între ei.

— Și? am întrebat cu voce stinsă.

— Simona a rămas însărcinată. Dar nu i-a spus lui Radu decât după ce voi v-ați logodit. Atunci a venit la mine… Mi-a cerut bani ca să plece din oraș și să nu-l deranjeze niciodată pe Radu.

M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Tu… tu i-ai dat bani?

Maria a dat din cap rușinată.

— Am vrut doar să vă protejez… Să nu vă stric fericirea. Dar Simona s-a întors acum două zile. Mi-a trimis o scrisoare: vrea ca Radu să-și cunoască fiul. Are șase ani…

Totul s-a prăbușit în mine. Toate certurile noastre, toate serile când Radu venea târziu acasă… Oare știa? Oare îl vedea pe copil?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la gemenii mei adormiți și m-am întrebat dacă familia noastră chiar există sau e doar o minciună frumos ambalată.

A doua zi dimineață, l-am confruntat pe Radu. A încercat să nege la început, dar când i-am spus că știu totul de la mama lui, a izbucnit:

— Ilinca, am vrut să-ți spun! Dar mama m-a rugat să nu-ți stric bucuria când ai rămas însărcinată…

— Și acum? Ce facem acum? am urlat printre lacrimi.

Radu s-a prăbușit pe canapea.

— Nu știu… Nu știu ce să fac…

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Maria venea zilnic să vadă copiii și plângea în fiecare colț al casei. Eu nu mai puteam privi pe nimeni în ochi. Toți vecinii păreau că știu ceva ce eu abia aflasem.

Simona a apărut într-o zi la poartă cu băiatul de mână. Era leit Radu – același zâmbet ștrengar, aceiași ochi verzi. Copilul s-a uitat la mine curios:

— Tu ești doamna Ilinca?

Am simțit un nod în gât și am dat din cap.

Simona mi-a întins o hârtie:

— Nu vreau bani. Vreau doar ca fiul meu să-și cunoască tatăl.

Radu a ieșit afară și l-a privit pe băiat lung timp fără să spună nimic. Apoi l-a luat în brațe și am știut că nimic nu va mai fi la fel.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne reconstruim viața, dar rana e încă deschisă. Maria încearcă să repare ce a stricat cu tăcerea ei; Simona vine uneori cu băiatul la noi; iar eu mă uit la familia mea și mă întreb dacă pot ierta vreodată cu adevărat.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că iertarea e doar un vis frumos pentru cei care n-au cunoscut trădarea adevărată…

Oare voi ați putea ierta? Sau unele lucruri chiar nu se uită niciodată?