Bătaia la ușa domnului Ionescu: Povara demnității

— Zina, nu te mai învârti pe lângă ușă, că nu mușcă omul! Du-te și bate odată, că altfel nu ajungem niciodată la spital cu Radu!
Vocea mamei răsuna răgușită și obosită, dar în spatele ei simțeam disperarea. Era a treia zi de când mașina noastră veche, un Dacia 1310, refuza să pornească. Radu, fratele meu mai mic, avea nevoie de tratament la Iași, iar microbuzul comunal nu oprea niciodată pentru noi. Poate pentru că eram săraci, poate pentru că lumea se ferea de băiatul în scaun cu rotile.
Am strâns mânerul ușii de la poarta domnului Ionescu până mi-au albit degetele. Îmi simțeam obrajii arzând de rușine. În satul nostru, să ceri ajutor era aproape o rușine mai mare decât să mori de foame. Dar nu mai aveam de ales.

Am bătut încet. Dincolo de gard, câinele lui latra furios. După câteva clipe, domnul Ionescu a deschis poarta. Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochii mici și reci, mereu cu o țigară stinsă între buze.

— Ce vrei, Zina? a întrebat el, fără să mă privească în ochi.

— Domnule Ionescu… Mașina noastră nu mai merge și… Radu trebuie dus la spital. Nu ne puteți ajuta? Vă plătim când putem…

A oftat adânc și s-a uitat peste umărul meu spre casa noastră mică și dărăpănată.

— Știi că nu-mi place să mă amestec în treburile altora. Dar… hai, urcați-l pe băiat în dubă. Dar să nu vă obișnuiți!

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu era milă în glasul lui, ci mai degrabă un fel de dispreț amestecat cu oboseală. Mama a ieșit grăbită cu Radu în brațe, iar eu am alergat să-i deschid portiera. Radu nu spunea nimic, dar ochii lui mari și negri mă rugau să nu plâng.

Drumul spre Iași a fost tăcut. Domnul Ionescu asculta știrile la radio, iar mama își frământa mâinile în poală. La un moment dat, Radu a șoptit:

— Zina, crezi că tata ar fi fost mândru de noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Tata murise acum doi ani, într-un accident la combinat. De atunci, totul se schimbase. Mama nu mai zâmbea niciodată, iar eu simțeam că port pe umeri toată greutatea lumii.

La spital, medicii ne-au spus că tratamentul lui Radu trebuie continuat lunar. Am simțit cum mi se strânge inima. Cum aveam să facem rost de bani pentru drumuri și medicamente?

În drum spre casă, domnul Ionescu a oprit la marginea pădurii.

— Zina, coboară puțin.

Am ieșit din mașină tremurând.

— Ascultă-mă bine. Știu prin ce treceți. Și eu am avut un frate bolnav. Dar nu poți să te bazezi mereu pe mila altora. Dacă vrei să vă ajut, trebuie să mă ajuți și tu pe mine. Am nevoie de cineva să mă ajute la gospodărie. Poți veni după școală?

Am dat din cap fără să mă gândesc prea mult. Nu era timp de orgolii.

În următoarele luni, am muncit la domnul Ionescu: dat cu var pe garduri, curățat grajdul, strâns fânul. Uneori mă privea ciudat, alteori îmi arunca vorbe grele despre mama sau despre tata.

— Tatăl tău era un om bun, dar prea mândru pentru binele lui, mi-a spus într-o seară.

— Ce vreți să spuneți?

— A refuzat să mă ajute când am avut nevoie. Și uite unde a ajuns…

Am plecat acasă cu sufletul greu. Mama m-a așteptat în prag.

— Ce ți-a spus?

— Nimic important.

Dar în noaptea aceea am auzit-o plângând în bucătărie.

A doua zi, la școală, colegele râdeau pe seama mea.

— Zina e sluga lui Ionescu! Săraca de ea…

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Nu aveam prieteni. Doar Radu mă înțelegea.

Într-o zi, când curățam curtea domnului Ionescu, am găsit într-o ladă veche niște scrisori prăfuite. Erau scrise de mama mea către el, cu mulți ani în urmă. Am citit tremurând: „Dragă Petre, nu pot să-ți răspund la sentimentele tale. Îl iubesc pe Ilie.”

Am simțit cum mi se face rău. Domnul Ionescu fusese îndrăgostit de mama mea? Oare ura lui față de noi venea dintr-o iubire neîmpărtășită?

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Mama a recunoscut totul printre lacrimi.

— Petre m-a cerut de nevastă înainte să-l cunosc pe tatăl tău. Când l-am refuzat, n-a mai vorbit cu mine niciodată… până azi.

Am privit-o lung.

— Și acum ne ajută doar ca să ne umilească?

Mama a dat din umeri.

— Poate că da. Dar poate că și el are nevoie să ierte și să fie iertat.

De atunci, am început să-l privesc altfel pe domnul Ionescu. Am văzut în el nu doar un om ursuz și singuratic, ci și pe cineva care a pierdut ceva important și n-a știut niciodată cum să-și vindece rana.

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Sărăcia tot acolo era, Radu tot avea nevoie de tratament, iar eu continuam să muncesc după școală. Dar am învățat că demnitatea nu stă în a nu cere niciodată ajutor, ci în a ști când să-ți lași mândria deoparte pentru cei pe care îi iubești.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o fărâmă de demnitate atunci când viața te obligă să alegi între orgoliu și supraviețuire? Poate că fiecare dintre noi are o poveste nespusă care îl face să fie cine este… Ce ați fi făcut voi în locul meu?