Bătăile în ușă care nu se mai terminau

— Emilia, deschide, te rog! Am adus niște plăcinte calde!
Vocea doamnei Văduva răsuna pe holul îngust al blocului, iar eu, cu mâinile încă pline de făină, m-am oprit din frământat aluatul. Era a treia oară săptămâna asta când bătea la ușa mea. M-am uitat la ceas: 19:45. Știam deja ce urma.
Am deschis ușa cu un zâmbet forțat.
— Bună seara, doamnă Văduva! Ce surpriză plăcută!
Ea a intrat fără să aștepte invitație, cu un zâmbet larg și o farfurie cu plăcinte. A pus-o pe masă și s-a așezat pe scaunul meu preferat.
— Emilia, draga mea, nu ai ceva dulce? O bomboană, o prăjiturică? Știi că eu nu mai pot face dulciuri, cu zahărul ăsta care-mi sare mereu…
Am oftat în gând. În primele săptămâni după ce m-am mutat aici, mi s-a părut drăguț că vecina de la trei era atât de prietenoasă. Îmi povestea despre fiul ei plecat în Italia, despre soțul decedat și despre vremurile bune când blocul era plin de copii. Îi ofeream mereu câte ceva: o felie de cozonac, niște biscuiți, chiar și ciocolată scumpă pe care mi-o cumpărasem pentru zilele grele. Dar vizitele au devenit tot mai dese, iar cererile tot mai insistente.

Într-o seară, după ce i-am dat ultima tabletă de ciocolată din dulap, am rămas privind rafturile goale. Salariul meu de educatoare nu era mare, iar prețurile crescuseră simțitor. M-am întrebat dacă nu cumva bunătatea mea se transformase într-o povară.

— Emilia, tu ai familie? mă întrebase ea într-o zi, privind lung spre poza cu părinții mei.
— Nu, doamnă Văduva. Sunt singură aici, părinții mei sunt la țară.
— E greu să fii singur… Dar uite ce noroc avem că suntem vecine!

Noroc? Începusem să simt că nu mai am aer în apartamentul meu mic. De fiecare dată când auzeam pași pe hol sau bătăi în ușă, inima îmi bătea mai tare. Mă ascundeam uneori în baie sau stingeam lumina ca să creadă că nu sunt acasă.

Într-o zi de sâmbătă, când tocmai mă pregăteam să ies la piață cu ultimii bani din portofel, am auzit din nou bătăi insistente.
— Emilia! Deschide! Am nevoie de puțin zahăr… și dacă ai și ceva dulce, ar fi minunat!

Am deschis ușa cu fața obosită.
— Doamnă Văduva, îmi pare rău, dar nu mai am nimic dulce în casă. Chiar mă grăbesc să ajung la piață.
Ea s-a uitat la mine dezamăgită.
— Of, draga mea… Nici nu știi cât mă ajutai cu dulciurile tale. Mă simt atât de singură…

Cuvintele ei m-au strâns de inimă. Știam că e greu să fii bătrân și singur. Dar și mie îmi era greu. Nu voiam să fiu nepoliticoasă sau să o rănesc, dar nici nu puteam continua așa.

Seara aceea am petrecut-o plângând în bucătărie. Mi-am sunat mama.
— Mamă, ce să fac? Nu vreau să fiu rea, dar simt că nu mai pot…
Mama a oftat la capătul firului.
— Emilia, uneori trebuie să pui limite. Nu poți salva pe toată lumea cu prețul liniștii tale.

A doua zi, când doamna Văduva a venit din nou – de data asta cu o pungă goală și rugându-mă să-i pun ceva „de ronțăit” – am tras aer adânc în piept.
— Doamnă Văduva, vă rog să mă înțelegeți… Nu mai pot să vă dau dulciuri atât de des. Bugetul meu e foarte limitat și trebuie să am grijă și de mine.
Ea a tăcut o clipă. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.
— Aha… Deci acum nu mai vrei să mă ajuți? Bine, Emilia. Să știi că nu mă așteptam la asta de la tine!
A plecat trântind ușa.

Zilele următoare au fost apăsătoare. Nu m-a mai salutat pe hol. Odată am auzit-o spunând unei alte vecine:
— Tineretul din ziua de azi… numai pentru ei trăiesc!
M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Au trecut luni. Am început să mă bucur din nou de liniște. Dar uneori mă uitam pe vizor și vedeam silueta ei gârbovită urcând scările cu pași mici. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea dură sau dacă ar fi trebuit să găsesc alt mod de a-i fi aproape fără să mă pierd pe mine însămi.

Într-o seară ploioasă am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Mi-e dor de vorbele tale calde.”
Am zâmbit trist și i-am dus a doua zi o felie de chec cald și un ceai.
— Putem sta puțin de vorbă? Dar fără dulciuri prea multe…
Ea a râs printre lacrimi.

Poate că uneori granițele nu trebuie ridicate ca ziduri reci, ci ca porți care se pot deschide din când în când pentru cei care chiar au nevoie.

Oare câți dintre noi știm să spunem „nu” fără să ne pierdem bunătatea? Sau poate bunătatea adevărată începe tocmai atunci când avem curajul să ne apărăm liniștea?