Bratului meu, Octavia și coșmarul datoriilor: Cum un simplu gest mi-a distrus liniștea

— Nu te costă nimic, frate! Doar semnezi aici și gata, rezolvăm totul într-o zi, mi-a spus Paul, cu ochii lui albaștri, mereu puțin prea sinceri ca să nu mă îndoiesc. Era seară, iar bucătăria noastră mirosea a cafea reîncălzită și a neliniște. Mama tăcea, cu mâinile strânse pe șorț, iar tata răsfoia ziarul fără să citească de fapt ceva. Eu, Mihai, cel mijlociu dintre trei frați, eram mereu cel care trebuia să împace pe toată lumea.

— Paul, nu-mi place să mă bag în chestiile astea… Știi că nu mă pricep la acte și la hârțogăraie. Dacă e vreo problemă cu Octavia aia a ta, mai bine rezolv-o tu, am zis încercând să evit privirea lui. Dar el deja îmi pusese pixul în mână.

— E doar o formalitate! Am niște probleme cu banca, trebuie să scap de niște popriri. O trecem pe numele tău două luni și apoi o iei înapoi. Te rog, Mihai, doar tu poți să mă ajuți! Și dacă nu mă ajuți tu, cine?

Am semnat. Era fratele meu. Cum să-l refuz? Nici nu știam atunci că semnătura mea avea să fie începutul sfârșitului liniștii mele. Două luni s-au făcut patru, apoi șase. Paul nu mai răspundea la telefon la fel de des. Într-o zi, m-am trezit cu o scrisoare de la ANAF: datorii neachitate pe numele meu, amenzi de circulație neplătite, taxe restante pentru Octavia.

— Mihai, ce-i asta? a țipat soția mea, Irina, când a văzut plicul gros cu antet oficial. — Ai făcut vreun credit fără să-mi spui? Ai ascuns ceva?

— Nu! E doar mașina lui Paul… Am trecut-o pe numele meu ca să-l ajut. Nu e nimic grav…

Dar era grav. Foarte grav. Începuseră să curgă somațiile. Paul dispăruse din peisaj, iar cumnata mea, Ramona, mă suna zilnic să mă întrebe dacă „nu pot să mai amân puțin plata”.

— Mihai, te rog eu mult! Paul e plecat la muncă în Germania, nu are de unde să trimită bani acum. O să-ți dăm totul înapoi! Doar ai răbdare…

Răbdarea mea s-a transformat în insomnii. În fiecare noapte mă întorceam de pe o parte pe alta, gândindu-mă cum am ajuns aici. Irina nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Copiii simțeau tensiunea și mă priveau cu ochi mari și triști.

Într-o seară, tata a venit la mine în cameră.

— Mihai, știu că vrei să fii omul bun la toate în familie. Dar uneori trebuie să spui „nu”. Paul a făcut mereu prostii și tu ai fost mereu cel care le-a reparat. Nu e corect față de tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata avea dreptate. Dar cum să-l las pe Paul la greu? Cum să-i spun „nu” când știam că are nevoie?

A doua zi am sunat-o pe Ramona.

— Ramona, nu mai pot. Sunt dator vândut din cauza voastră. Dacă nu rezolvați până la sfârșitul lunii, vând mașina și plătesc ce pot din datorii!

A urmat o ceartă monstruoasă. Ramona m-a acuzat că vreau să-i las fără mașină, că sunt egoist și că nu-mi pasă de familia lor. Paul mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu mă așteptam la asta de la tine.”

În acea noapte am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am simțit trădat și folosit de cei pe care îi iubeam cel mai mult.

Au trecut luni până când am reușit să scap de datorii. Am vândut Octavia pe nimic și am plătit ce am putut. Relația cu Paul s-a răcit definitiv. Ramona nu mi-a mai vorbit niciodată.

Irina m-a iertat greu. Copiii mei au învățat că uneori bunătatea poate fi pedepsită.

Acum stau singur în bucătărie și mă întreb: oare cât valorează o semnătură? Merită să-ți sacrifici liniștea pentru familie? Sau uneori trebuie să ai curajul să spui „nu”, chiar dacă doare?