„Bună, fiică. Am venit să stau la tine! Legal, trebuie să mă primești”: Povestea unei reîntâlniri neașteptate cu tatăl meu după ani de absență

— Bună, fiică. Am venit să stau la tine! Legal, trebuie să mă primești.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, cu inima bătându-mi nebunește în piept. În fața mea, pe palierul blocului vechi din cartierul Militari, stătea un bărbat cu părul grizonat, cu ochii obosiți și cu o valiză ponosită la picioare. Era tata. Tata, pe care nu-l mai văzusem de douăzeci de ani. Tata, care plecase când aveam zece ani, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm singure, într-o lume care nu iartă femeile singure și copiii fără sprijin.

— Ce cauți aici? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.
— Am nevoie de ajutor, Irina. Nu mai am unde să merg. Și, legal, ai obligația să ai grijă de mine, a spus el, privindu-mă cu o amestecătură de rușine și încăpățânare.

M-am uitat la el ca la un străin. În mintea mea, tata era doar o umbră, o amintire vagă a certurilor de noapte, a ușilor trântite și a lacrimilor mamei. După ce a plecat, mama a făcut totul pentru mine. A lucrat două joburi, a renunțat la visele ei, a îndurat privirile vecinilor și bârfele rudelor. Nu s-a recăsătorit niciodată, deși ar fi avut ocazia. „Nu vreau să-ți aduc un alt tată, Irina. E destul că ai fost rănită o dată”, îmi spunea ea mereu.

Anii au trecut greu, dar am reușit. Am terminat facultatea, mi-am găsit un job decent la o firmă de contabilitate, mi-am cumpărat o garsonieră mică, dar a mea. Mama s-a îmbolnăvit între timp, dar am fost acolo pentru ea, până în ultima clipă. Am rămas singură, dar liniștită. Sau cel puțin așa credeam, până când tata a apărut la ușa mea, cu valiza lui și cu pretenția de a fi primit.

— Irina, știu că nu am fost un tată bun. Dar nu mai am pe nimeni. Am pierdut totul. Casa, serviciul, sănătatea. Am dormit două nopți în gară, nu mai pot. Te rog, măcar câteva zile, până îmi găsesc ceva, a spus el, cu vocea stinsă.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Unde era el când mama avea nevoie de bani pentru medicamente? Unde era când eu plângeam în fața ușii, sperând să se întoarcă? Unde era când am avut nevoie de un tată la serbarea de la școală, când toți copiii erau luați în brațe de părinți, iar eu stăteam singură, cu ochii în pământ?

— Știi ce? Nu știu dacă pot să te primesc. Nu știu dacă vreau. Ai dispărut când aveam cea mai mare nevoie de tine. Mama a murit cu inima frântă, iar tu nici măcar nu ai venit la înmormântare! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

Tata a lăsat capul în jos. Pentru o clipă, am văzut în el un om bătrân, obosit, învins de viață. Dar apoi mi-am amintit de toate nopțile în care mama plângea în bucătărie, încercând să facă rost de bani pentru chirie, de toate zilele în care m-am simțit invizibilă, neiubită, abandonată.

— Irina, nu vreau să-ți stric viața. Dar nu mai am pe nimeni. Și, da, legea spune că ai obligația să ai grijă de părinți. Am citit pe internet. Nu vreau să ajung la azil, nu vreau să mor pe stradă. Te rog, măcar lasă-mă să stau câteva zile, a spus el, aproape șoptit.

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să fiu ca el, să abandonez pe cineva la greu. Dar nici nu puteam să uit tot ce a făcut. Am închis ușa încet, lăsându-l pe palier. Am mers în bucătărie, am pus apă la fiert și am încercat să mă liniștesc. Gândurile îmi zburau haotic. Ce ar fi făcut mama în locul meu? Ar fi avut puterea să-l ierte? Sau ar fi rămas fermă, așa cum a fost toată viața?

Telefonul a sunat. Era prietena mea, Mihaela.

— Irina, ce faci? Pari agitată.
— Miha, tata a apărut la ușă. După douăzeci de ani! Vrea să stea la mine, că nu mai are unde să meargă. Și zice că legal trebuie să-l primesc.
— Doamne, Irina… Ce o să faci?
— Nu știu. Sunt furioasă, dar mi-e și milă. Nu pot să-l las pe stradă, dar nici nu pot să uit tot ce a făcut.
— Poate ar trebui să vorbești cu un avocat. Să vezi exact ce drepturi și obligații ai. Dar, dincolo de lege, gândește-te la tine. La ce poți duce. Nu ești obligată să-ți sacrifici liniștea pentru cineva care te-a rănit, mi-a spus ea, cu blândețe.

Am stat toată noaptea pe gânduri. Am căutat pe internet, am citit forumuri, am văzut că legea chiar spune că trebuie să ai grijă de părinți, dacă nu se pot întreține. Dar nimeni nu vorbește despre durerea din suflet, despre rănile care nu se văd. Nimeni nu spune cât de greu e să ierți.

Dimineața, tata era tot pe palier. Nu dormise, avea ochii roșii. L-am invitat înăuntru, i-am făcut un ceai. Am stat la masă, în tăcere, minute în șir. Apoi, el a început să povestească. Cum a pierdut totul, cum a încercat să se refacă, cum a ajuns să nu mai aibă pe nimeni. Nu m-a rugat să-l iert. Nu a încercat să se scuze. Doar a povestit, cu vocea stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu el însuși.

— Irina, nu vreau să-ți cer nimic. Dacă vrei să mă ajuți, bine. Dacă nu, o să plec. Dar să știi că mi-a fost dor de tine. Chiar dacă nu am știut să arăt asta.

Am simțit cum o parte din furie se topește, dar rămâne o tristețe grea, ca o piatră pe suflet. L-am lăsat să stea câteva zile, apoi am început să caut soluții. Am vorbit cu un asistent social, am încercat să găsesc un loc la un cămin decent. Tata nu s-a opus. A înțeles că nu pot să-l primesc pentru totdeauna, că am nevoie de spațiul și liniștea mea. Dar, pentru prima dată, am simțit că nu mai sunt un copil abandonat, ci un adult care poate alege.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare am făcut bine? Oare aș fi putut să-l iert cu adevărat? Sau unele răni nu se vindecă niciodată, oricât ai încerca? Voi ce ați fi făcut în locul meu?