Bunica Ana, prăjiturile și dorul de nepoată: O poveste despre dragoste, neînțelegeri și dorința de a fi ascultat

— Ana, iar i-ai dat Ilincăi prăjituri înainte de masă? Vocea lui Rareș răsuna în bucătăria mică, plină de aburul dulce al cozonacului proaspăt scos din cuptor. Mâinile îmi tremurau ușor pe ștergarul brodat, iar Ilinca, cu ochii mari și obrajii rumeniți de joacă, se ascundea după fusta mea.

— E copil, Rareș… Ce rău poate face o felie de cozonac? am încercat să spun blând, dar știam că nu mă va asculta. De când s-au mutat la oraș, fata mea, Mirela, și ginerele meu au reguli stricte: fără zahăr, fără sucuri, fără nimic „tradițional”.

Rareș a oftat adânc și a ridicat-o pe Ilinca în brațe. — Hai să mergem acasă. Nu vreau să mai avem discuția asta.

Am rămas în pragul ușii, cu șorțul plin de făină și inima grea. Am privit cum mașina lor se îndepărtează pe ulița prăfuită. În urma lor, liniștea s-a așternut ca o pătură grea peste casa mea bătrânească.

Nu era prima dată când ne certam din cauza dulciurilor. Pentru mine, prăjiturile erau mai mult decât desert: erau dovada dragostei mele. Așa făcea și mama cu mine. Așa am crescut-o și pe Mirela. Dar vremurile s-au schimbat. Acum totul e despre diete, nutriție și reguli stricte. Eu nu știu să iubesc altfel decât cu o farfurie plină.

În seara aceea am stat la masa din bucătărie și am plâns încet, să nu mă audă nimeni. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copii: cum am vândut vaca să-i cumpăr Mirelei haine pentru liceu, cum am stat nopți întregi lângă patul lui Paul când avea febră mare, cum am muncit pământul cu mâinile crăpate ca să nu le lipsească nimic.

A doua zi am sunat-o pe Mirela. Vocea ei era rece:

— Mamă, Rareș e supărat. Ilinca a făcut indigestie după ce a mâncat la tine. Trebuie să înțelegi că nu mai e ca pe vremea ta.

— Dar eu… eu doar am vrut să-i fac o bucurie…

— Știu, dar trebuie să respecți regulile noastre. Dacă nu poți, mai bine nu o mai lăsăm la tine o vreme.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să nu-mi mai văd nepoata? Să nu-i mai aud râsul prin curte? Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaun.

Zilele au trecut greu. Casa era prea mare și prea tăcută fără Ilinca. Mă uitam la pozele ei de pe frigider și mă întrebam dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea insistentă cu dulciurile. Poate că nu m-am adaptat la lumea lor nouă.

Într-o duminică, Paul, băiatul meu cel mic, a venit în vizită. M-a găsit în grădină, smulgând buruieni cu nervozitate.

— Mamă, ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre suspine. Paul m-a ascultat răbdător și apoi a spus:

— Știi, fiecare generație are felul ei de a iubi. Tu ai crescut cu lipsuri și ai vrut să ne dai tot ce n-ai avut tu. Mirela vrea să-i dea Ilincăi ce crede ea că e mai bun. Poate că ar trebui să vorbiți deschis despre asta.

M-am gândit mult la vorbele lui Paul. În seara aceea am scris o scrisoare pentru Mirela:

„Draga mea fată,
Știu că vremurile s-au schimbat și că tu vrei ce e mai bun pentru Ilinca. Dar pentru mine, bucuria cea mai mare e să văd copilul fericit cu o prăjitură caldă în mână. Nu vreau să vă supăr sau să vă fac rău. Poate găsim o cale de mijloc: să-i dau doar o bucățică mică sau să facem împreună rețete mai sănătoase. Mi-e dor de voi și mi-e dor de Ilinca.”

Am pus scrisoarea în plic și am rugat-o pe vecina Maria să i-o ducă Mirelei la oraș.

A trecut aproape o săptămână până când Mirela m-a sunat din nou. Vocea ei era mai blândă:

— Mamă, am citit scrisoarea ta cu Ilinca în brațe. Mi-au dat lacrimile. Hai să încercăm împreună rețete noi când venim data viitoare la tine.

Când au venit din nou la țară, am făcut împreună biscuiți fără zahăr și am râs ca odinioară. Rareș a stat mai retras la început, dar până la urmă a gustat și el din biscuiți și a zâmbit.

Totuși, ceva s-a schimbat între noi. Parcă nu mai era aceeași apropiere ca înainte. Mă întreb uneori dacă nu cumva am pierdut ceva prețios doar pentru că n-am știut să comunicăm altfel decât prin gesturi simple.

Acum stau seara pe prispă și mă gândesc: oare cât valorează o prăjitură față de liniștea unei familii? Oare dragostea se măsoară în reguli sau în momentele mici de bucurie împărțite între generații?

Poate voi știți răspunsul…