„Bunica de serviciu” – Povestea unei iubiri puse la încercare

— Mama, vii mâine la noi? Am ședință la serviciu și Vlad nu poate să stea cu copiii. Te rog, nu am pe cine altcineva!
Vocea Irinei răsună în telefon, grăbită și fără urmă de ezitare. Nici nu apuc să răspund că deja aud cum îi spune soțului ei: „Mama vine, stai liniștit!”

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastră. Afară plouă mocănește, iar genunchii mă dor mai tare ca niciodată. Mă ridic încet de pe scaun, simțind fiecare an adunat în oasele mele. Îmi iubesc nepoții, Doamne, cât îi iubesc! Dar parcă nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu.

Când s-a născut primul nepot, Luca, am plâns de fericire. Îmi amintesc cum l-am ținut pentru prima dată în brațe și am simțit că viața mea capătă un nou sens. Irina era obosită, speriată, iar eu am fost acolo, zi și noapte. Am gătit, am spălat, am legănat copilul când plângea. Nu m-a deranjat nicio secundă. Dar anii au trecut și au venit încă doi nepoți: Ana și Matei. Și odată cu ei, a venit și oboseala.

— Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine! — îmi spune Irina aproape zilnic, dar niciodată nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau. Se subînțelege că sunt mereu disponibilă. Că nu am altceva de făcut. Că viața mea se învârte doar în jurul lor.

Într-o zi, după ce am petrecut opt ore cu copiii — alergând prin parc, făcând teme cu Luca și liniștind-o pe Ana care plângea după păpușa ei preferată — m-am prăbușit pe canapea. Mâinile îmi tremurau de oboseală. Vlad a intrat în sufragerie și m-a privit scurt:

— Maria, ai putea să mai stai puțin? Avem ceva de rezolvat la bancă.

Niciun „mulțumesc”, niciun „te simți bine?”. Am zâmbit forțat și am dat din cap. Ce altceva puteam face?

Seara târziu, când am ajuns acasă, am găsit frigiderul gol și casa pustie. Soțul meu, Ion, a murit acum trei ani. De atunci, liniștea casei mă apasă tot mai tare. Singura mea companie e televizorul care bâzâie în surdină și poza cu el de pe noptieră.

Într-o duminică, când Irina a venit să-i ia pe copii după un weekend întreg petrecut la mine, i-am spus încet:

— Irina, cred că ar trebui să găsești pe cineva să te mai ajute din când în când. Nu mai sunt tânără…

Ea s-a uitat la mine mirată:

— Mamă, dar tu mereu ai fost acolo pentru noi! Ce s-a întâmplat?

— Sunt obosită… Și mi-ar plăcea să mai am timp și pentru mine.

A oftat și a dat ochii peste cap:

— Toate bunicile stau cu nepoții! Ce vrei să faci altceva?

M-am simțit mică, inutilă. Oare chiar nu vede cât mă doare? Oare chiar nu contează ce simt?

Într-o seară, Ana mi-a adus o felicitare desenată de ea: „Te iubesc, buni!” Am plâns în hohote după ce au plecat. Pentru ei aș da orice. Dar pentru mine cine dă ceva?

Am început să mă trezesc noaptea cu inima strânsă. Mă gândesc la viața mea de dinainte: mergeam la teatru cu Ion, citeam romane polițiste, ieșeam la cafea cu vecina mea, Doamna Stela. Acum nu mai am timp nici să-mi fac unghiile.

Într-o zi m-am întâlnit cu Stela la magazin.

— Maria, ce-ai pățit? Pari trasă la față.

— Sunt doar obosită… Stau mult cu copiii Irinei.

— Și ea? Nu vede că te epuizezi?

Am dat din umeri. Mi-e rușine să recunosc că fata mea mă ia de bună.

Într-o seară am avut curajul să-i spun Irinei tot ce simt:

— Irina, te rog să mă asculți până la capăt. Te iubesc și îi iubesc pe copii mai mult decât orice pe lume. Dar simt că nu mai pot. Am nevoie de timp pentru mine. Nu vreau să fiu doar bunica de serviciu.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Deci nu vrei să mă ajuți? Să știi că nu e ușor nici pentru mine! Dacă tata ar fi trăit…

M-a durut până în măduva oaselor. De parcă vina era a mea că Ion nu mai e aici.

Am plecat acasă plângând. În acea noapte am scris o scrisoare pe care n-am avut curajul s-o dau nimănui:

„Dragii mei,
Vreau să știți că vă iubesc din tot sufletul meu. Dar sunt și eu om. Am nevoie de odihnă, de liniște, de timp pentru mine. Vreau să fiu bunica voastră veselă și sănătoasă, nu o umbră obosită care abia se ține pe picioare.”

De atunci am început să spun „nu” din când în când. Să refuz zilele când chiar nu mai pot. Să-mi iau câteva ore doar pentru mine — o plimbare prin parc sau o cafea cu Stela.

Irina s-a supărat la început, dar încet-încet a început să caute alte soluții: o vecină care vine din când în când sau un program after-school pentru copii.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că uneori sacrificiul e prea mare și uităm că suntem oameni înainte de toate.

Mă uit la poza lui Ion și mă întreb: oare cât valorează dragostea noastră dacă ne pierdem pe noi înșine? Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?