Bunica Ileana la Nunta Mea: O Poveste Despre Curaj, Familie și Trecerea Timpului

— Nu, mamă, nu se poate! Cum să o lași pe bunica Ileana să fie domnișoară de onoare? Are 102 ani! Ce vor zice oamenii?
Vocea mamei răsuna ascuțit în bucătăria noastră mică din Focșani, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac proaspăt. Eu, cu rochia de mireasă încă pe umeraș, mă uitam la ea și la bunica Ileana, care stătea dreaptă pe scaunul vechi, cu bastonul sprijinit de genunchi și ochii ei albaștri, vii ca cerul de vară.

— Lasă-i, Marioara, să zică ce-or vrea! Dacă fata mea mă vrea lângă ea, eu mă duc! a spus bunica, cu o hotărâre care m-a făcut să simt un nod în gât.

Totul a început cu două luni înainte de nuntă. Îi povestisem bunicii că mă mărit cu Vlad, băiatul acela liniștit din Bacău pe care îl adusesem acasă de Crăciun. Bunica a zâmbit larg și m-a strâns în brațe cu puterea ei firavă.

— Să nu uiți niciodată, Ana, că familia e tot ce ai. Și să nu-ți fie rușine cu mine, chiar dacă-s bătrână și lumea râde.

Nu mi-a fost rușine niciodată. Dar când mi-a spus că vrea să fie domnișoară de onoare, am simțit cum mi se taie picioarele. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit-o lângă mine, ci pentru că știam cât de greu îi era să meargă, cât de mult o dureau oasele dimineața. Și mai știam că mama va face un scandal monstru.

— Ana, gândește-te bine! Dacă pățește ceva la biserică? Dacă cade? Cine răspunde?

Am tăcut. M-am dus la bunica și i-am luat mâna în palmele mele.

— Vrei cu adevărat asta?

— Da, fata mea. Poate e ultima dată când văd atâta bucurie în familie. Și vreau să te văd mireasă, nu din patul meu, ci lângă tine.

Am plâns amândouă atunci. Și am decis: bunica va fi domnișoară de onoare.

Au urmat săptămâni de certuri cu mama și tata. Sora mea mai mică, Irina, încerca să ne împace.

— Lăsați-o pe bunica! Dacă ea vrea și Ana vrea, cine suntem noi să ne opunem?

Dar tata era categoric:

— O să râdă tot satul! Ce exemplu dăm noi? O bătrână în loc de fată tânără?

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc. Dar bunica venea în fiecare zi la probele rochiei mele și îmi povestea cum a fost la nunta ei, în ’39, când a fugit cu bunicul pe furiș pentru că părinții nu-i lăsau împreună.

— Atunci am avut curaj. Acum vreau doar să fiu lângă tine.

În ziua nunții, bunica s-a trezit la cinci dimineața. Irina i-a făcut bucle mici și i-a pus o coroniță de flori albe. Rochia ei era simplă, bleu deschis, cusută de mătușa Veta cu mâinile ei tremurânde.

Când am intrat în biserică, toți s-au întors spre noi. Bunica mergea încet, sprijinită de mine și Irina. Am simțit privirile curioase ale rudelor și șoaptele din spate:

— Uite-o pe Ileana! Nu se lasă nici la 102 ani!

Dar când preotul a început slujba și bunica s-a așezat lângă mine, am văzut lacrimi în ochii ei. A șoptit:

— Mulțumesc că nu m-ai ascuns.

La petrecere, bunica a dansat un vals cu Vlad. Toată lumea a aplaudat. Mama plângea pe ascuns la bucătărie.

— Am greșit… N-am înțeles cât de mult contează pentru ea…

Seara târziu, când toți plecaseră și rămăsesem doar noi trei – eu, Vlad și bunica – ea mi-a spus:

— Să nu-ți fie frică niciodată să faci ce simți. Lumea uită repede ce vede, dar tu rămâi cu sufletul tău.

A doua zi dimineață am găsit-o privind pe geam răsăritul.

— Ana, viața e scurtă chiar și când trăiești un veac. Să nu-ți fie teamă să fii altfel.

Acum stau și mă gândesc: oare câți dintre noi avem curajul să ne ascultăm inima chiar dacă toți ceilalți ne judecă? Cât valorează o clipă trăită cu adevărat lângă cei dragi?