Bunica mea, ultimul meu refugiu: Povestea unei mame singure și a sacrificiului din dragoste

— Ana, nu mai pot, nu mai pot! — vocea bunicii răsuna din bucătărie, amestecată cu plânsul lui Vlad care se lovea cu pumnii de gresia rece. M-am oprit în prag, cu halatul alb încă pe mine, încercând să-mi ascund lacrimile. Era trecut de ora opt seara și veneam direct de la spital, după o tură de 12 ore în care văzusem mai multă suferință decât puteam duce.

— Mamaie, te rog… încă puțin. Nu am pe nimeni altcineva. — vocea mea era stinsă, aproape rugătoare. Bunica Maria s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, obosiți, dar plini de dragoste. Știam că nu voia să mă refuze, dar trupul ei slăbit nu mai făcea față ritmului unui copil de patru ani.

— Ana, eu nu mai sunt tânără. Vlad are nevoie de tine, nu de o bătrână ca mine care abia se ține pe picioare. — a spus ea încet, dar hotărât. Vlad s-a agățat de fusta ei, plângând: — Vreau la mami! Vreau la mami!

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva îl sacrific pe Vlad pentru cariera mea. Dar ce altceva puteam face? Tatăl lui a dispărut înainte să se nască, părinții mei au murit într-un accident când eram adolescentă, iar sora mea e plecată în Italia de ani buni. Bunica era tot ce aveam.

— O să încerc să-mi schimb tura… Poate găsesc pe cineva să mă ajute… — am bâiguit, știind că mințeam. La spital nu era niciodată destul personal, iar eu eram una dintre puținele asistente care acceptau turele de noapte.

Bunica s-a aplecat greu și l-a luat pe Vlad în brațe. — Hai la nani, puiule. Mami vine mâine dimineață. — i-a șoptit ea blând, iar el s-a liniștit puțin.

M-am retras în camera mea și am izbucnit în plâns. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Îmi iubeam meseria, dar îmi iubeam și copilul. În fiecare dimineață când plecam la spital și îl lăsam pe Vlad dormind lângă bunica, simțeam că îmi rup sufletul în două.

Într-o zi, după o gardă epuizantă în care am pierdut un pacient tânăr, am ajuns acasă și am găsit-o pe bunica stând pe scaun în bucătărie, cu capul în mâini. Vlad desena cu carioci pe pereți.

— Ana… azi am căzut cu el în brațe pe scări. Nu s-a lovit rău, dar eu… nu mai pot. — vocea ei tremura de frică și rușine.

Am simțit cum mă sufoc. Am început să țip:

— Și ce vrei să fac? Să-l las singur? Să renunț la serviciu? Cine ne plătește chiria? Cine ne pune pâine pe masă?

Bunica a început să plângă încet. Vlad s-a speriat și a fugit în camera lui.

— Nu vreau să-ți stric viața… Dar nici nu vreau să-l pierzi pe Vlad din cauza mea…

Am stat mult timp în tăcere. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate opțiunile: creșe private (prea scumpe), bone (nu aveam încredere), vecini (nu voiau responsabilitatea). Am postat pe un grup de mame din București:

„Ce faceți când nu aveți cu cine să vă lăsați copilul? Cum vă descurcați?”

Răspunsurile au curs: „Eu am renunțat la job”, „Soțul lucrează de acasă”, „Bunica ne ajută”. Nimeni nu avea o soluție magică pentru mine.

A doua zi dimineață, bunica mi-a pus o cană cu ceai pe masă.

— Ana, știu că-ți e greu. Dar nu vreau să ajungi ca mine: singură și obosită. Poate ar trebui să te gândești la altceva… Poate găsești un job cu program mai scurt…

Am izbucnit:

— Și dacă nu găsesc? Dacă ajungem pe drumuri?

Ea a oftat adânc:

— Atunci ne descurcăm împreună. Dar promite-mi că nu te vei pierde pe tine însăți.

În zilele următoare am început să caut alte variante: am întrebat la grădinița de stat din cartier (lista de așteptare era uriașă), am vorbit cu o vecină bătrână (nu voia responsabilitatea), am încercat să negociez programul la spital (șefa mi-a spus clar că nu se poate). Simțeam că mă lupt cu morile de vânt.

Într-o seară, când îl adormeam pe Vlad și îi cântam încet „Nani, nani puiul mamii”, el m-a întrebat:

— Mami, tu mă iubești?

M-am blocat. L-am strâns tare la piept și i-am șoptit:

— Mai mult decât orice pe lume.

În acea noapte am decis: orice ar fi, nu voi lăsa ca Vlad să simtă vreodată că e o povară sau că dragostea mea pentru el e condiționată de job sau de greutățile vieții.

Am început să petrec mai mult timp cu el când eram acasă: mergeam împreună în parc, desenam, găteam clătite cu bunica. Încet-încet, relația dintre noi s-a sudat mai tare ca niciodată. Bunica a rămas sprijinul meu principal, dar am învățat să îi cer ajutorul doar când era absolut necesar și să îi mulțumesc mereu pentru tot ce face.

Viața noastră nu e perfectă: sunt zile când Vlad face febră și trebuie să lipsesc de la muncă; sunt nopți când bunica nu doarme de griji; sunt momente când mă simt copleșită de vinovăție și neputință. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât putem duce înainte să ne frângem? Și dacă sacrificiul nostru va fi vreodată înțeles sau apreciat cu adevărat?