Bunică sau menajeră? Lupta mea pentru respect în propria familie

— Elena, ai spălat vasele? Că trebuie să mă duc la supermarket și n-am timp să fac curat!
Vocea Mirelei răsună din bucătărie, tăioasă, de parcă aș fi una dintre femeile de serviciu de la școală, nu mama soțului ei și bunica copiilor. Mă uit la mâinile mele crăpate de detergent și simt cum mi se strânge inima. Nu e prima dată când mă simt invizibilă în propria familie.

Când am venit la București, după ce soțul meu, Ion, a murit, am crezut că mă așteaptă o bătrânețe liniștită, cu nepoții în jur și cu dragoste. Dar viața mi-a aruncat altceva: zile întregi în care gătesc, spăl, calc și fac curat, iar la final primesc doar un „mulțumesc” aruncat peste umăr sau, mai des, nici atât.

— Mamă, las-o pe Mirela, e stresată cu serviciul, îmi spune fiul meu, Radu, când încerc să-i spun că nu mă simt bine. — Știi că are mult de muncă la birou.

Dar oare eu nu contez? Oare bătrânețea mea nu valorează nimic? Mă uit la poza lui Ion de pe raft și îi șoptesc: „Tu ce ai fi făcut?”

Într-o zi, după ce am strâns jucăriile copiilor și am pus masa pentru prânz, Mirela intră val-vârtej în sufragerie:

— Elena, te rog să nu mai pui hainele copiilor la uscat pe calorifer! Se strică materialul! Și vezi că trebuie să iei pâine când ieși cu copiii în parc.

Mă uit la ea și simt cum mi se urcă sângele la cap. Îmi vine să țip, dar înghit în sec. Nu vreau scandal. Dar nici nu mai pot. Seara, când Radu vine acasă, încerc din nou să-i spun:

— Radu, eu nu mai pot așa. Nu sunt menajera voastră. Sunt mama ta!

El oftează, evitându-mi privirea:

— Mamă, nu exagera. Mirela e obosită. Știi cum e viața azi…

Mă simt ca o umbră. Seara plâng în pernă și mă întreb dacă așa arată bătrânețea pe care am visat-o. Mă gândesc la satul meu din Buzău, la casa mică cu mușcate la fereastră. Acolo eram cineva. Aici sunt doar „mama lui Radu”, „bunica”, „femeia care face curat”.

Într-o duminică, când toți sunt acasă, Mirela ridică tonul:

— Elena, ai uitat să pui rufele la spălat! Cum să plec mâine la serviciu fără cămașa albă?

Atunci ceva se rupe în mine.

— Mirela, eu nu sunt menajera ta! Sunt bunica copiilor tăi și mama soțului tău! Am venit aici să vă ajut, nu să fiu sclava casei!

Toți tac. Copiii se uită speriați la mine. Radu încearcă să calmeze spiritele:

— Haideți, nu vă certați…

Dar eu nu mă opresc:

— Dacă nu mă respectați ca pe un membru al familiei, mă întorc acasă! Am trăit destul să știu când cineva mă ia de bună!

Mirela pleacă trântind ușa. Radu rămâne cu ochii în pământ.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am dormit puțin și m-am gândit dacă am făcut bine sau rău. Dar dimineața, când am văzut că nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine, am început să-mi fac bagajele.

Radu m-a găsit în hol:

— Mamă… unde pleci?

— Acasă. La mine acasă. Poate acolo o să-mi amintească cineva că sunt om.

A tăcut mult timp. Apoi m-a îmbrățișat strâns:

— Îmi pare rău… N-am vrut să ajungem aici.

Am plecat cu inima grea dar cu fruntea sus. În trenul spre Buzău am plâns de ușurare și de durere. Câteva zile mai târziu, Radu m-a sunat:

— Mamă… ne e dor de tine. Putem veni la tine?

Am acceptat. Dar am pus limite clare: „Veniți ca familie, nu ca să vă fac treburile.”

Acum stau pe banca din fața casei mele și privesc apusul peste dealuri. Am pierdut ceva? Sau am câștigat respectul pe care îl meritam?

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât timp vom mai accepta să fim invizibile în propriile familii?