Călătoria care mi-a schimbat viața: O mamă, un tren și o alegere imposibilă

— Nu poți să pleci așa, Irina! strigă mama din prag, cu vocea spartă de lacrimi. M-am oprit o clipă, cu mâna pe clanța ușii, încercând să-mi stăpânesc tremurul. Geanta era grea pe umăr, dar nu atât de grea ca vinovăția care mă apăsa pe piept. — Trebuie să încerc, mamă. Nu mai pot aici. Nu mai pot cu tata, cu certurile voastre, cu lipsa banilor… Nu mai pot cu mine.

Am ieșit în ploaie, fără să mă uit înapoi. Gara era aproape pustie la ora aceea. Mi-am cumpărat un bilet spre București, fără să știu ce voi face acolo. Aveam două sute de lei în portofel și o dorință nebună să respir alt aer. În tren, m-am așezat lângă geam și am privit cum picăturile se prelingeau pe sticlă, ca niște lacrimi mute.

La câteva scaune distanță, o femeie tânără, cu ochii umflați de plâns, ținea strâns la piept o geantă veche. Din când în când, se uita speriată spre ușile compartimentului. Mi-am spus că nu e treaba mea, dar nu puteam să nu-i simt neliniștea. După vreo oră, trenul s-a oprit brusc între două halte. Luminile s-au stins pentru câteva secunde și am auzit un țipăt scurt.

— Ajutor! Ajutați-mă! se auzi vocea femeii de lângă mine. M-am ridicat instinctiv și am alergat spre ea. Sângera și tremura toată.

— Sunt însărcinată… cred că nasc! a șoptit ea printre dinți.

Am strigat după conductor și după ajutor, dar semnalul nu mergea. În compartiment eram doar eu, ea și o bătrână care se ruga încet la icoana de la gât. Am făcut ce-am văzut la televizor: am tras aer adânc în piept și am încercat să o liniștesc.

— Cum te cheamă? am întrebat-o.

— Maria… Nu am pe nimeni… Nu pot să păstrez copilul… te rog…

Nu știu cum au trecut minutele acelea. Am ținut-o de mână, i-am șters fruntea cu batista mea și am simțit cum viața se naște sub ochii mei. Când copilul a scos primul țipăt, am plâns amândouă. Maria m-a privit cu ochii mari, plini de teamă.

— Ia-l tu… Te rog… Eu nu pot…

Am rămas împietrită. Cum să iau un copil? Eu abia puteam avea grijă de mine! Dar când i-am văzut ochii albaștri ca cerul după furtună, ceva s-a rupt în mine. Trenul a pornit din nou și conductorul a venit alergând, dar tot ce a găsit a fost o tânără mamă sleită de puteri și un bebeluș înfășurat într-o jachetă.

La București, Maria a dispărut printre oameni. Am rămas pe peron cu copilul în brațe și cu lumea întreagă pe umeri. Am sunat la poliție, la protecția copilului, dar nimeni nu părea să știe ce să facă cu noi. O asistentă socială m-a privit lung:

— Ești sigură că vrei să-l păstrezi? Ai doar 23 de ani…

Nu eram sigură de nimic. Dar când l-am ținut aproape de inimă și i-am simțit respirația caldă, am știut că nu pot să-l las.

Au urmat luni grele. Am dormit prin cămine de fete, am lucrat la un supermarket noaptea ca să pot plăti chiria unei camere mici. Prietenele mele din liceu mă evitau; mama nu-mi răspundea la telefon; tata nici nu voia să audă de mine. Singurul care mă ajuta era domnul Dinu, vecinul bătrân care-mi aducea lapte cald dimineața.

— Ești curajoasă, Irina, mi-a spus el într-o zi. Dar curajul nu ține de foame.

Avea dreptate. Uneori mă uitam la copil — îi spusesem Andrei — și mă întrebam dacă nu greșisem luându-l cu mine. Dar apoi îmi zâmbea și uitam totul.

Într-o seară rece de noiembrie, mama m-a sunat pentru prima dată după luni întregi.

— Irina… vino acasă. Tata e bolnav. Avem nevoie de tine.

Am simțit cum se prăbușește tot ce construisem cu greu. Să mă întorc? Să-i spun adevărul despre Andrei? Seara aceea am plâns până târziu, cu copilul la piept.

A doua zi am luat trenul spre casă. Când am intrat pe poartă, mama a izbucnit în plâns văzându-mă cu copilul în brațe.

— Ce-ai făcut? Cine e copilul?

— E al meu acum… Nu pot să-l las…

Tata s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ai făcut de râs familia! Ce-o să zică lumea?

Am vrut să fug din nou, dar Andrei a început să plângă și mama l-a luat instinctiv în brațe. Liniștea s-a așternut peste noi ca o pătură grea.

Au trecut ani de atunci. Tata n-a acceptat niciodată pe deplin situația, dar mama s-a atașat de Andrei ca de propriul nepot. Am terminat facultatea la seral și am găsit un job mai bun. Viața nu e ușoară nici acum — sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine sau rău.

Dar când îl văd pe Andrei alergând prin curte și râzând cu poftă, știu că povestea noastră merită spusă.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă o alegere imposibilă? Și câți ar putea iubi un copil care nu e sânge din sângele lor?