Camera cu vedere la suflet

— Nu e corect! Eu vreau camera cu balcon și vedere la munte! a izbucnit Ilinca, trântind valiza pe podeaua de lemn lustruit. Vocea ei răsuna în holul pensiunii, iar ochii tuturor s-au întors spre noi. M-am oprit din despachetat, simțind cum mi se strânge inima. Soțul meu, Ion, a ridicat din sprâncene, iar fiica mea, Mirela, a oftat adânc.

— Ilinca, dragă, am stabilit deja camerele. Bunicii stau la parter, tu cu părinții tăi sus, i-am spus blând, încercând să nu las supărarea să-mi iasă în glas.

— Dar eu am nevoie de spațiu! Și vreau să mă trezesc cu soarele pe față! De ce trebuie mereu să am camera cea mai mică? De ce nu mă ascultați niciodată?

Avea doar doisprezece ani, dar vocea ei era tăioasă și plină de revoltă. M-am uitat la Mirela, care părea la fel de pierdută ca mine. Am simțit cum întreaga vacanță risca să se destrame înainte să înceapă.

— Ilinca, nu e vorba doar despre tine. Suntem o familie, trebuie să învățăm să împărțim, a intervenit Ion, încercând să-i tempereze tonul.

Ilinca a dat ochii peste cap și a ieșit trântind ușa. Am rămas cu Mirela în cameră, privind una spre cealaltă.

— Nu știu ce să fac cu ea… Parcă nu mai e copilul meu, a șoptit Mirela, cu lacrimi în ochi.

Am simțit o durere surdă în piept. Îmi aminteam de copilăria Mirelei, cât de mult se bucura de orice lucru mărunt. Oare unde greșisem cu Ilinca? Oare lumea asta nouă, cu telefoane scumpe și dorințe mereu mai mari, ne-a furat copiii?

Seara, la cină, Ilinca a venit tăcută, cu ochii roșii. Am încercat să destind atmosfera povestind despre copilăria mea la țară, când dormeam câte patru într-o cameră mică și ne bucuram dacă aveam o pătură în plus iarna. Dar Ilinca părea absentă.

— Bunico, nu înțelegi… Toate prietenele mele merg la hoteluri de lux. Eu nici măcar nu am voie să aleg camera!

— Ilinca, poate că tocmai aici e problema. Nu tot ce contează se vede pe Instagram sau în poze. Uneori cele mai frumoase amintiri se nasc din lucruri simple, i-am spus încet.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilinca pe terasă, privind spre munți. M-am apropiat fără zgomot.

— Știi… când eram de vârsta ta, am dormit o vară întreagă pe o saltea veche, într-o casă fără curent. Dar am râs mai mult ca niciodată. Poate că ar trebui să încercăm să vedem ce e frumos și în camera asta mică.

Ilinca nu a răspuns imediat. Apoi s-a întors spre mine:

— Dar dacă ceilalți râd de mine când văd pozele?

Mi-am dat seama cât de mult o apasă presiunea asta a comparației. Am luat-o de mână.

— Sufletul tău nu are nevoie de aprobarea nimănui. Cei care te iubesc nu te judecă după camera în care dormi.

În ziua aceea am mers împreună la plimbare prin sat. Am cules flori de câmp și am făcut poze cu telefonul ei vechi. Seara, i-am propus un joc: fiecare să spună trei lucruri pentru care e recunoscător.

— Eu sunt recunoscătoare că suntem toți aici, a spus Mirela cu voce tremurată.

— Eu că încă pot urca pe dealuri fără să mă doară genunchii! a glumit Ion.

Ilinca s-a uitat la noi și a zâmbit timid:

— Eu… că am o familie care mă iubește chiar și când sunt supărată.

În zilele următoare am văzut-o schimbându-se puțin câte puțin. A început să-și ajute mama la bucătărie, să râdă cu bunicul la povești și chiar să-și invite verișorii în camera „cea mică” pentru seri de jocuri.

În ultima seară, înainte să plecăm, Ilinca a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc că nu mi-ai dat camera cea mare… Cred că am avut nevoie să învăț ceva mai important decât o vedere frumoasă.

Am simțit lacrimi fierbinți pe obraz și mi-am dat seama că uneori cele mai grele momente sunt cele care ne apropie cel mai mult.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât valorează lucrurile simple? Ce lăsăm moștenire copiilor noștri — camere mari sau suflete mari?