Când acasă nu mai e acasă: Mărturisirea unei mame

— Nu mai pot, Gábor! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el încerca să-și calmeze băiețelul care plângea neîncetat.

Era trecut de ora zece, iar casa noastră, odinioară liniștită, era acum plină de zgomote: televizorul dat tare în sufragerie, pașii grăbiți ai norei mele, Irina, care se certa la telefon cu mama ei, și strigătele nepoțelului meu, David. M-am retras în bucătărie, cu o ceașcă de ceai rece în față, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam ca o străină în propria casă.

Gábor a venit după mine. — Mamă, te rog, încearcă să înțelegi. E greu și pentru noi. Nu avem unde să mergem acum.

L-am privit lung. Chipul lui obosit, cearcănele adânci, hainele mototolite… Era băiatul meu, dar parcă nu-l mai recunoșteam. Când a venit cu Irina și David la noi, după ce au pierdut apartamentul din cauza datoriilor, am zis că e doar pentru câteva săptămâni. Au trecut patru luni.

— Știu că vă e greu, dar și mie mi-e greu. Nu mai am liniște, nu mai am spațiu… simt că nu mai am niciun cuvânt de spus aici.

Gábor a oftat și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură, cu gândurile mele. M-am întrebat: oare sunt egoistă? Oare o mamă adevărată ar trebui să suporte orice pentru copilul ei?

A doua zi dimineață, când am intrat în baie, am găsit prosoapele ude aruncate pe jos și pasta de dinți împrăștiată pe chiuvetă. Am strâns din dinți și am început să fac ordine. În timp ce spălam chiuveta, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Nu știu cât mai rezist aici… Katalin e mereu cu ochii pe mine. Parcă nu pot face nimic fără să mă judece.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni, dar nici să fiu dată la o parte în propria casă. Seara, la cină, am încercat să deschid subiectul:

— Poate ar trebui să stabilim niște reguli… Să avem fiecare spațiul nostru, să ne respectăm programul…

Irina a ridicat ochii din farfurie:

— Adică vrei să ne spui când să mâncăm sau când să facem duș?

— Nu, doar… doar să ne fie tuturor mai ușor.

Gábor a intervenit:

— Mamă, nu complica lucrurile. E destul de greu așa cum e.

Am tăcut. Am simțit că orice aș spune e interpretat greșit. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând pereții care altădată îmi dădeau siguranță. Acum mă sufocau.

Într-o duminică dimineață, sora mea Ana a venit în vizită. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Kati, ce-i cu tine?

I-am povestit totul printre suspine: cum nu mai am loc de nimic, cum nu mă mai simt ascultată sau respectată.

— Trebuie să le spui clar ce simți! — m-a îndemnat ea. — Altfel te pierzi pe tine.

Dar cum să le spun? Cum să nu par o mamă rea?

În zilele următoare am încercat să mă fac utilă: am gătit pentru toți, am spălat hainele lui David, am făcut curat peste tot. Dar nimeni nu părea să observe eforturile mele. Ba chiar Irina a început să se plângă că îi mut lucrurile fără să o întreb.

Într-o seară, după ce David a adormit, i-am chemat pe toți la masă.

— Vreau să vorbim deschis — am spus cu vocea tremurândă. — Simt că nu mai sunt acasă la mine. Simt că nu mă mai vedeți.

Irina s-a uitat la Gábor și apoi la mine:

— Și noi ne simțim incomod… Dar ce vrei să facem? Să plecăm pe stradă?

— Nu vreau asta! Vreau doar să fim o familie… dar nu știu cum.

A urmat o tăcere apăsătoare. Gábor s-a ridicat și m-a îmbrățișat scurt:

— O să încercăm să găsim o soluție, mamă.

Dar zilele au trecut la fel: tensiuni mocnite, priviri aruncate pe furiș, reproșuri nerostite. Am început să evit casa; mergeam la piață chiar dacă nu aveam nevoie de nimic sau stăteam ore întregi pe bancă în parc.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Lidia.

— Katalin dragă, te văd mereu abătută… Ce se întâmplă?

I-am spus totul și ea mi-a zâmbit trist:

— Știi câte mame trec prin asta? Copiii vin acasă crezând că totul li se cuvine… Dar și noi avem nevoie de respect și liniște.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că nu sunt singura care se simte așa. Poate că e timpul să mă pun și pe mine pe primul loc.

În acea seară i-am spus lui Gábor:

— Voi sunteți familia mea și vă iubesc. Dar am nevoie de spațiul meu. Dacă nu găsiți altceva curând… va trebui să discutăm serios despre cum putem trăi împreună fără să ne rănim unii pe alții.

Nu știu ce va urma. Poate mă vor urî pentru asta. Poate mă vor înțelege. Dar știu că nu mai pot trăi ca o umbră în propria casă.

Oare câte mame tac și suferă în tăcere? Oare chiar trebuie să renunțăm la noi pentru copiii noștri? Sau există o cale de mijloc? Aștept răspunsurile voastre…