Când adevărul doare: Lupta unui tată pentru fiul său într-o școală românească

— Domnule Ionescu, Vlad a leșinat la oră. Vă rog să veniți urgent la școală!
Vocea directoarei răsuna în telefon, tăioasă și grăbită, iar inima mea a început să bată nebunește. Am aruncat cheile pe masă, am uitat de cafeaua aburindă și am fugit pe scări, cu mintea plină de întrebări și spaime. Ce s-a întâmplat cu băiatul meu? Vlad nu era genul de copil bolnăvicios. Avea 14 ani, mergea la liceul din cartier, era tăcut, dar mereu atent la tot ce se întâmpla în jurul lui.

Când am ajuns la școală, l-am găsit pe Vlad pe o bancă, cu capul plecat și obrajii palizi. Lângă el, profesoara de matematică, doamna Popescu, încerca să mă liniștească:
— Cred că a fost doar o stare de oboseală… Poate nu a mâncat dimineață.

Dar eu îl cunoșteam pe Vlad. Am încercat să-l iau de mână, dar el s-a tras ușor înapoi și a evitat privirea mea. Am simțit atunci că nu era doar o simplă amețeală. În drum spre casă, am încercat să-l fac să vorbească:
— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce ai leșinat?
El a tăcut mult timp, apoi a spus încet:
— Nu mai pot, tata… Nu mai suport.

Am simțit un nod în gât. Seara, după ce mama lui, Irina, a venit de la serviciu, am încercat să discutăm toți trei. Vlad stătea cu ochii în podea.
— E ceva la școală? Cineva te supără?
Irina a încercat să-l ia în brațe, dar el s-a retras din nou. În cele din urmă, a izbucnit:
— Nu mai vreau să merg acolo! Toți râd de mine… Doamna Popescu mă umilește la fiecare oră. Spune că sunt prost, că nu o să ajung nimic!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Irina a început să plângă. Eu am simțit furie și neputință. Cum era posibil ca într-o școală din România anului 2023 un copil să fie tratat astfel? Am decis să merg la școală a doua zi.

Directoarea m-a primit cu un zâmbet fals:
— Domnule Ionescu, copiii exagerează uneori. Doamna Popescu este un cadru didactic cu experiență.
Am insistat:
— Vreau să discut cu doamna Popescu.

În cancelarie, profesoara m-a privit peste ochelari:
— Vlad nu se concentrează. Îi spun adevărul ca să-l motivez. Dacă nu poate suporta presiunea, poate nu e locul lui aici.

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Am ieșit din școală cu gândul că trebuie să fac ceva. Seara am vorbit cu Vlad:
— Vrei să schimbi școala?
El a dat din cap că nu.
— Nu vreau să fug… Dar nici nu mai pot merge acolo.

În zilele următoare, Vlad a început să refuze să iasă din casă. Nu mai voia să mănânce, nu mai vorbea cu nimeni. Irina era disperată:
— Trebuie să facem ceva! Hai la psiholog!

Am mers la cabinetul doamnei Drăghici. După câteva ședințe, Vlad a început să se deschidă:
— Mă simt singur… Nimeni nu mă ascultă. Toți râd de mine când greșesc la tablă. Doamna Popescu mă face de râs în fața clasei.

Psihologul ne-a spus clar:
— Vlad suferă de anxietate severă cauzată de bullying și abuz emoțional la școală. Trebuie intervenit urgent.

Am revenit la școală cu un raport medical și am cerut mutarea lui Vlad la altă clasă sau sancționarea profesoarei. Răspunsul directoarei m-a lăsat fără cuvinte:
— Nu putem face nimic fără dovezi concrete. Dacă nu vă convine, puteți transfera copilul.

Am simțit că mă lupt cu un zid de beton. Am încercat să vorbesc cu alți părinți. Unii mi-au spus pe ascuns:
— Și copilul meu a pățit la fel… Dar ne e frică să spunem ceva.
Alții au ridicat din umeri:
— Așa e sistemul… Ce poți face?

Într-o seară, Vlad mi-a spus:
— Tata, dacă nu mă ajuți acum, nu știu cât mai rezist…
Atunci am realizat cât de grav era totul. Am scris petiții, am mers la Inspectoratul Școlar, am cerut audiențe peste audiențe. Într-un final, după luni de zile de luptă și umilințe, Vlad a fost transferat la alt liceu.

Primele luni au fost grele. Vlad era retras și speriat. Dar încet-încet și-a făcut prieteni noi și a început să zâmbească din nou. Irina și cu mine am răsuflat ușurați abia când l-am văzut într-o zi venind acasă râzând cu colegii lui.

Totuși, rana a rămas. De fiecare dată când trec pe lângă vechea școală mă întreb: câți copii mai trec prin asta? Câți părinți se simt neputincioși în fața unui sistem care ar trebui să-i protejeze?

Poate că povestea noastră îi va face pe alții să vorbească. Poate că împreună putem schimba ceva.

Oare câți copii mai trebuie să sufere până când cineva va asculta cu adevărat? Oare cât valorează liniștea unui copil într-o țară care uită prea ușor ce înseamnă empatia?