Când adevărul doare: Mărturia unei soții românce

— Nu pot să cred, Viorel! Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta după atâția ani? Glasul meu răsuna spart în bucătăria noastră mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă plutind în aer. Tremuram, cu scrisoarea aceea nenorocită în mână, scrisoarea pe care o găsisem întâmplător printre hârtiile lui, ascunsă între facturi și rețete medicale.

Viorel nu era acolo. Nu avusese curajul să stea față în față cu mine. În schimb, ea — colega lui de la contabilitate, Mirela — venise la ușa mea cu ochii roșii și vocea tremurândă. „Trebuia să știți. Nu mai pot trăi cu povara asta”, mi-a spus, privindu-mă direct în ochi. Am simțit că mă prăbușesc. Nu pentru că nu bănuisem niciodată, ci pentru că adevărul spus pe șleau doare mai tare decât orice bănuială.

Am 54 de ani. Am crescut doi copii, am muncit cot la cot cu Viorel să plătim ratele la apartamentul nostru din Ploiești. Am trecut prin criza din ’98, am strâns cureaua când copiii au mers la facultate, am plâns împreună când mama lui a murit. Credeam că suntem o echipă. Dar acum, totul părea o minciună.

În seara aceea, după ce Mirela a plecat, am stat pe canapea cu lumina stinsă. Mă uitam la poza noastră de la nuntă: eu, tânără și plină de speranță, el cu zâmbetul acela larg care mă cucerise. Unde dispăruse omul acela? Când se transformase în cineva capabil să mă rănească atât de adânc?

A doua zi dimineață, Viorel s-a întors acasă. A intrat încet, ca un hoț. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Eu fierbeam de furie și durere.

— De ce? am întrebat printre dinți.

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat privirea spre mine.

— Nu știu… N-am vrut să te rănesc. A fost o prostie. S-a întâmplat… și n-am știut cum să opresc totul.

— O prostie? După 30 de ani împreună, tu numești asta o prostie?

A dat din cap rușinat. Am simțit că nu mai am aer. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Vecina de la trei uda florile și m-a salutat ca de obicei. M-am prefăcut că nu o văd.

În zilele următoare, am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Copiii au simțit că ceva nu e în regulă și m-au sunat mai des ca niciodată. Le-am spus că sunt obosită, că am nevoie de timp pentru mine. Nu puteam să le spun adevărul — nu încă.

Noaptea nu puteam dormi. Îmi aminteam toate momentele în care Viorel fusese distant sau nervos fără motiv. Toate serile când întârzia la serviciu sau primea mesaje târzii pe telefon. M-am simțit proastă că nu am văzut semnele mai devreme.

Într-o dimineață, fiica mea, Irina, a venit pe neașteptate cu nepoțica la mine. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Te rog, spune-mi!

Am cedat și i-am spus totul. Irina a izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns.

— Nu meriți asta! Ești cea mai bună mamă din lume! Dacă vrei să pleci de lângă el, te ajutăm cu tot ce putem!

Cuvintele ei m-au făcut să mă simt mai puțin singură, dar și mai pierdută. Ce urma să fac? Să plec? Să-l iert? Să încerc să reconstruiesc ceva ce părea iremediabil stricat?

Viorel încerca să se apropie de mine: îmi aducea flori, gătea ciorba mea preferată, îmi lăsa bilețele cu „Îmi pare rău”. Dar nu puteam uita imaginea Mirelei la ușa mea, cu ochii plini de vinovăție.

Într-o seară, l-am întrebat:

— Dacă nu venea ea să-mi spună, ai fi recunoscut vreodată?

A ezitat.

— Probabil că nu… Mi-a fost frică să nu te pierd.

— Dar m-ai pierdut oricum.

Am început să merg la psiholog. Prima dată în viața mea când am cerut ajutor unui străin pentru sufletul meu. Doamna Lidia m-a ascultat fără să mă judece și m-a ajutat să văd că nu e vina mea că Viorel a ales să mă trădeze.

Au trecut luni de zile până am reușit să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Am început să ies cu prietenele mele vechi la cafea, să merg la teatru cu Irina sau la piață cu nepotul meu. Încet-încet, am redescoperit cine sunt eu — dincolo de rolul de soție sau mamă.

Viorel a rămas în apartament, dar între noi s-a așternut un zid rece. Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată cu adevărat. Poate timpul va decide pentru noi.

Uneori mă întreb dacă ar fi fost mai bine să nu aflu niciodată adevărul. Dar apoi îmi dau seama că meritam să știu — chiar dacă adevărul doare.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac de rușine sau frică? Oare cât curaj ne trebuie să ne recâștigăm demnitatea după ce am fost trădate?