Când ajutorul devine povară: Povestea unei familii încercate

— Nu mai avem unde să mergem, Ana, te rog! vocea Mirelei tremura, iar ochii ei mari, negri, erau plini de lacrimi. Era trecut de ora opt seara, iar vântul bătea cu putere pe holul blocului nostru din Ploiești. Soțul ei, Doru, stătea în spate, cu capul plecat și două sacoșe la picioare. Copiii lor, Ilinca și Rareș, se țineau strâns de fusta mamei.

Am deschis larg ușa și i-am poftit înăuntru fără să mă gândesc de două ori. „Suntem familie”, mi-am spus în gând, încercând să ignor privirea îngrijorată a soțului meu, Sorin. Știam că nu-i va fi ușor să accepte încă patru suflete în apartamentul nostru cu trei camere, dar nu puteam să-i las pe drumuri.

Primele zile au trecut într-o atmosferă apăsătoare. Mirela încerca să fie de ajutor: spăla vasele, gătea ciorbe groase și calde, iar copiii ei se jucau cuminți cu fiica mea, Maria. Dar Doru părea tot mai abătut. Stătea ore întregi pe canapea, privind în gol sau butonând telefonul. Sorin îl privea cu coada ochiului și îmi șoptea seara: — Ana, cât crezi că putem ține așa? Nu suntem hotel.

Încercam să-l liniștesc: — E doar o perioadă grea, o să-și găsească Doru ceva de muncă și totul va reveni la normal. Dar zilele se transformau în săptămâni și apoi în luni. Doru refuza orice job care nu era „pe măsura lui”. Mirela începea să fie tot mai irascibilă, iar copiii lor făceau tot mai multă gălăgie. Maria nu mai avea răbdare cu ei și izbucnea des în plâns.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit bucătăria vraiște. Resturi de mâncare peste tot, vase nespălate și un miros greu de cartofi prăjiți. Mirela stătea la masă cu o cafea și vorbea la telefon cu mama ei. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Mirela, te rog frumos să strângi după tine! Nu mai pot să fac eu totul!

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Ana, am avut o zi grea… Doru iar a refuzat un interviu și copiii au fost imposibili. Nu poți să mă înțelegi?

— Și eu am avut o zi grea! Dar nu las casa așa! Am ridicat vocea fără să vreau.

Din camera alăturată s-a auzit vocea lui Sorin:

— Poate ar trebui să vă gândiți ce faceți mai departe. Nu putem trăi așa la nesfârșit!

Mirela a izbucnit în plâns și s-a trântit pe canapea. Copiii s-au speriat și au început să plângă și ei. M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia să port eu toată povara?

În următoarele zile tensiunea a crescut. Sorin era tot mai distant cu mine. Maria nu mai voia să vină acasă după școală; prefera să stea la bunici. Mirela mă evita și vorbea doar strictul necesar. Doru dispăruse complet din peisaj – pleca dimineața devreme și venea târziu, fără să spună unde merge.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Maria plângând în baie.

— Mami, nu mai vreau să stau aici! Nu mai am loc de jucării, Ilinca îmi rupe cărțile și Rareș îmi strică păpușile!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi promisesem că familia e pe primul loc, dar acum propria mea familie suferea cel mai mult.

Seara aceea a fost decisivă. Am chemat-o pe Mirela la bucătărie.

— Mirela, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Vreau să vă ajut, dar trebuie să găsiți o soluție. Poate mergeți la părinții tăi sau încercați să vă mutați cu chirie undeva ieftin.

Mirela s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— După tot ce am făcut una pentru alta? Asta e recunoștința ta?

— Nu e vorba de recunoștință! E vorba că nu mai pot! Familia mea se destramă sub ochii mei!

A doua zi dimineață au început să-și strângă lucrurile. Fără prea multe vorbe, fără lacrimi – doar o liniște apăsătoare care m-a urmărit mult timp după ce au plecat.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Mirela s-a răcit complet; abia dacă ne salutăm la reuniunile de familie. Maria încă are coșmaruri uneori și mă întreabă dacă „o să vină iar verișorii”. Sorin a început să doarmă pe canapea o vreme; abia recent am reușit să ne apropiem din nou.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Oare e bine să pui mereu nevoile altora înaintea familiei tale? Sau uneori ajutorul poate deveni o povară prea mare?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu?