Când am adus-o pe mama la mine: Două săptămâni care mi-au schimbat viața

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să stau singură în casa aia mare. Mă simt ca o umbră, mă învârt printre amintiri și nu găsesc niciun rost. Vocea mamei răsuna în telefon, spartă de suspinele pe care încerca să le ascundă. Era a treia oară când mă suna în acea săptămână, după ce tata murise pe neașteptate, lăsând-o singură în satul nostru din Bărăgan.

Am oftat adânc, privind pe geam la blocurile cenușii din cartierul Titan. Viața mea la București era ordonată, previzibilă: serviciu la birou, cafeaua de dimineață, prieteni cu care ieșeam la film sau la teatru. Nu eram pregătită pentru ce urma.

— Bine, mamă. Vino la mine. O să fie bine, i-am spus, încercând să-mi ascund teama.

Două zile mai târziu, stăteam amândouă în bucătăria mea mică, printre cutii cu haine și borcane cu dulceață aduse de ea. Mama nu vorbea mult. Se uita lung pe fereastră sau răsfoia albumul cu poze vechi. Eu încercam să-mi văd de treabă, dar simțeam cum fiecare colțișor al apartamentului se umple de tensiune.

În prima seară, a început cu lucruri mici:
— Irina, nu pui prea multă sare în mâncare?
— Așa gătesc eu, mamă.
— La noi acasă nu făceai așa…

Am strâns din dinți. Nu voiam ceartă. Dar a doua zi, când am venit obosită de la serviciu și am găsit toate lucrurile mutate prin casă — hainele mele împăturite altfel, cărțile aranjate după „cum e mai bine”, am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Mamă, te rog! E casa mea! Lasă lucrurile așa cum sunt!
Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Am vrut doar să te ajut… Să-ți fie mai ușor.

M-am simțit vinovată imediat. Dar nu era doar vina ei. Era și vina mea — pentru că nu știam cum să-i spun că mă sufocă prezența ei constantă, că nu mai am spațiu pentru mine.

Au trecut zilele și fiecare dintre noi încerca să se adapteze. Mama se trezea devreme și făcea cafeaua „ca la țară”, tare și amară. Eu mă strecuram tiptil prin casă, ca să nu o deranjez. Seara, ea se uita la știrile de la ora 19:00 și bombănea despre politică și „cum s-a stricat lumea”. Eu îmi puneam căștile și încercam să citesc sau să lucrez.

Într-o seară, când am venit târziu de la birou, am găsit-o plângând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Mi-e dor de tata… Și mi-e dor de casa noastră. Aici mă simt ca o musafiră.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Și mie îmi era dor de tata — dar nu puteam să-i spun asta. Între noi fusese mereu o distanță: eu eram fata „care a plecat la oraș”, ea rămânea „femeia de la țară”.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu miros de cozonac în casă. Mama făcuse cozonac, ca de Paște.
— Am zis să-ți fac o surpriză…
M-am uitat la ea: avea mâinile crăpate de la atâta frământat și ochii roșii de nesomn.
— Mulțumesc, mamă…

Dar totul a explodat câteva zile mai târziu. Era sâmbătă dimineața și voiam să dorm mai mult. Mama a intrat peste mine în cameră:
— Irina, nu te mai ridici? E târziu!
— Mamă, e weekend! Lasă-mă să dorm!
— La noi acasă nu se dormea până la prânz!

Am țipat la ea:
— Nu mai suntem acasă! Aici e altfel! Nu vezi că mă sufoci?
Ea a început să plângă:
— Îmi pare rău că te deranjez… Poate ar fi mai bine să mă întorc acasă…

Am rămas amândouă tăcute ore întregi. Eu m-am simțit ca ultimul om. Seara am încercat să vorbim:
— Mamă… Nu vreau să pleci. Dar nici nu pot trăi așa…
Ea a oftat:
— Nici eu nu pot trăi așa… Dar unde să mă duc? Cine mă mai vrea?

A doua săptămână a fost un dans pe sârmă: fiecare încerca să nu-l rănească pe celălalt, dar fiecare gest părea greșit. Am început să caut soluții: azil? O femeie care să stea cu ea? Dar gândul mă făcea să mă simt vinovată — cum să-mi las mama cu străini?

Într-o seară ploioasă, am ieșit împreună la plimbare prin parc. Mama mergea încet, sprijinindu-se de brațul meu.
— Irina… Ți-e greu cu mine?
Am tăcut o clipă.
— Da, mamă… Dar nu pentru că nu te iubesc. Ci pentru că nu știu cum să fac față tuturor schimbărilor astea.
Ea m-a strâns de mână:
— Nici eu nu știu… Dar poate învățăm împreună.

Acum stau și mă gândesc: câți dintre noi suntem pregătiți pentru momentul când părinții noștri devin copiii noștri? Cât putem sacrifica fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate există o cale de mijloc — dar oare o vom găsi înainte să fie prea târziu?