Când am ales nepotul în locul fiicei mele: Povestea unei case și a unei familii destrămate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de vreme, ca un ecou al tuturor reproșurilor nespuse din ultimii ani. Stătea în picioare, cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă ca pe un străin. În colțul camerei, Andrei, nepotul meu de douăzeci și doi de ani, se uita la podea, rușinat și vinovat.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mă uitam la Irina și vedeam fetița care venea alergând la mine cu genunchii juliți, cerând alinare. Acum era o femeie matură, cu ochii plini de furie și dezamăgire. Nu știam ce să-i spun. Hotărârea era luată. Actele erau semnate. Casa în care am crescut-o era acum a lui Andrei.

— Irina, am făcut ce am crezut că e mai bine pentru familie… Am vrut ca Andrei să aibă un început bun în viață. Tu ai deja apartamentul tău, ai familia ta…

— Și eu nu mai fac parte din familia asta? m-a întrerupt ea, cu vocea tremurândă. Sau doar pentru că nu sunt băiat nu merit nimic?

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum greutatea anilor mă apasă pe umeri. Nu era vorba de băiat sau fată. Era vorba de Andrei, care rămăsese singur după ce părinții lui muriseră într-un accident acum trei ani. Era vorba de dorința mea de a-l proteja, de a-i oferi ceva stabil într-o lume care i-a luat totul prea devreme.

— Irina, nu e vorba despre asta… Tu ai fost mereu sprijinul meu. Dar Andrei… el nu mai are pe nimeni.

— Nici eu nu mai am pe nimeni, mamă! Ți-ai dat seama? a izbucnit ea și a ieșit trântind ușa.

De atunci, liniștea s-a așternut peste casa noastră ca o pătură grea. Zilele treceau încet, fiecare oră măsura distanța dintre mine și fiica mea. Andrei venea uneori să mă vadă, dar între noi plutea o stânjeneală apăsătoare. Îl vedeam cum se uită la fotografiile vechi de pe perete – una cu Irina la serbarea de la grădiniță, alta cu mine și soțul meu la nuntă – și știam că nici el nu se simte acasă.

Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, Andrei a venit la mine cu o privire hotărâtă.

— Bunico, poate ar trebui să vorbești cu mama… Poate dacă i-ai explica…

Am oftat adânc.

— Am încercat. Nu răspunde la telefon. Nici la mesaje. Am dus-o prea departe, Andrei…

El s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Știi… nici eu nu sunt sigur că meritam casa asta. Poate ar fi trebuit să fie a mamei…

L-am privit lung. În ochii lui vedeam aceeași nesiguranță care mă măcina și pe mine.

— Nu e vina ta, dragul meu. Eu am ales. Eu port povara.

Zilele au devenit tot mai goale. Vecinii mă salutau pe scară, dar evitau să întrebe ceva. Știau toți povestea – într-un oraș mic ca al nostru, veștile circulă repede. La magazinul din colț, doamna Stanciu șoptea cu altcineva când intram: „A dat casa nepotului… fiica-sa nici nu-i mai vorbește.”

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să merg la Irina acasă. Am stat în fața ușii minute în șir, cu inima bătându-mi nebunește. Când a deschis ușa și m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Ce vrei? a întrebat rece.

— Să te văd… Să-ți spun că-mi pare rău dacă te-am rănit.

A oftat și s-a dat la o parte să pot intra. În sufragerie mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită – mirosuri familiare din copilăria ei.

— Mamă, nu înțelegi… Nu e vorba doar de casă. E vorba că nu m-ai întrebat niciodată ce simt eu. Că mereu ai decis pentru toți…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Am vrut doar să vă fie bine…

— Poate că binele nostru nu e același cu binele tău.

Am stat acolo mult timp în tăcere. Am plecat fără să ne împăcăm cu adevărat. Dar pentru prima dată am înțeles cât de mult doare să pierzi legătura cu propriul copil.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă întreb: oare există iertare pentru alegerile făcute din dragoste? Oare timpul va vindeca această rană sau va rămâne mereu deschisă?

Poate că fiecare părinte greșește uneori crezând că știe ce e mai bine pentru copiii lui. Dar cine ne învață cum să alegem corect? Voi ce ați fi făcut în locul meu?