Când am ales să-mi urmez inima pentru a-mi ajuta fiul și nora, nu știam că mă îndrept spre o capcană

— Mamă, nu mai rezistăm! Nu vezi că nu ne descurcăm? Vlad își trecea mâna prin păr, cu ochii roșii de oboseală. Irina stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, evitând să mă privească. Era târziu, aproape miezul nopții, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: dorința de a-mi trăi bătrânețea în liniște și nevoia lor disperată de ajutor.

Nu știu când a trecut timpul. Parcă ieri îl țineam pe Vlad în brațe, îi legănam febra și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Acum avea 31 de ani, o familie și un copil mic. Mă gândeam că ar fi momentul să se gândească și el la mine, să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

Totul a început când Vlad a rămas fără serviciu. Firma la care lucra s-a închis peste noapte. Irina era în concediu de creștere copil, iar ratele la apartament îi sufocau. Într-o seară m-au sunat: „Mamă, trebuie să vorbim.” Am simțit din ton că nu era vorba doar de bani. M-am dus la ei cu inima strânsă.

— Nu avem cu cine lăsa copilul dacă Irina se întoarce la muncă. Creșa e scumpă și nu avem încredere. Poți să vii tu câteva luni?

Am tăcut. M-am uitat la nepoțica mea, Maria, care dormea liniștită în pătuțul ei. Mi-am spus că nu pot refuza. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult la consecințe.

Primele zile au fost grele. M-am mutat la ei, într-o cameră mică, cu un dulap improvizat pentru hainele mele. Diminețile începeau devreme: lapte, scutece, plimbări prin parc. Vlad pleca la interviuri, Irina la serviciu. Seara, toți erau nervoși și obosiți.

— Mamă, ai uitat să-i dai siropul! — îmi reproșa Irina.
— Nu-i nimic, lasă că îi dau acum! — încercam eu să mă justific.

Simțeam că orice aș face nu era suficient. Vlad devenise irascibil. Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon:

— Dacă nu era mama aici, eram terminați! Dar nici așa nu e ușor…

Am simțit un nod în gât. Oare greșisem undeva? Sau pur și simplu nu mai eram dorită?

Timpul trecea greu. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe dacă vin la plimbare sau la șezătoarea de joi seara. Le refuzam mereu: „Nu pot, am grijă de Maria.” Începusem să mă simt invizibilă.

Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o listă cu sarcini: „Curățenie în baie”, „Cumpărături”, „Spală hainele Mariei”. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram mama care ajuta din dragoste, ci menajera casei.

— Irina, chiar trebuie să fac toate astea? — am întrebat-o într-o seară.
— Mamă, dacă nu poți… putem încerca să găsim pe cineva contra cost. Dar tu știi cel mai bine ce are nevoie Maria.

M-am simțit vinovată că nu pot face față. Dar și furioasă că ajutorul meu devenise o obligație.

Într-o zi am făcut greșeala să-i spun lui Vlad:
— Poate ar trebui să vă gândiți la o bonă sau la creșă…
El a explodat:
— Mamă! Tu ai avut bonă pentru mine? Tu m-ai dat la creșă? Nu! Ai stat acasă și te-ai sacrificat! Acum nu poți face același lucru pentru nepoata ta?

M-am retras în camera mea și am plâns în tăcere. Nu voiam să fiu povara nimănui, dar nici nu voiam să devin sclava propriei familii.

Sâmbătă după-amiază am ieșit singură în parc. Am privit copiii jucându-se și mamele tinere râzând împreună. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt. Când am ajuns acasă, Maria plângea iar Irina țipa la Vlad:
— Dacă mama ta nu era aici, eu plecam demult!

Atunci am înțeles: nu eram salvarea lor, ci doar o cârjă temporară pentru o relație care scârțâia din toate încheieturile.

În acea noapte am făcut bagajul. Dimineața le-am spus:
— Voi aveți nevoie să vă rezolvați problemele singuri. Eu am nevoie să trăiesc și pentru mine.
Irina a izbucnit:
— Cum poți să ne lași acum?
Vlad m-a privit cu ochii goi:
— Nu te recunosc…

Am plecat cu inima frântă, dar cu sufletul ușor. Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „nu”.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și liniștit. Îmi beau cafeaua pe balcon și ascult păsările. Mă întreb: oare unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul meu la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?