Când Am Crezut În Zâmbetul Soacrei Mele: Povestea Unei Încrederi Trădate

— Nu te lăsa păcălită de zâmbetul ei, Irina! Mama îmi șoptea asta de fiecare dată când mă întorceam de la masa de duminică din apartamentul Elenei, soacra mea. Dar eu râdeam. Cum să nu o iubesc pe Elena? Mă primea cu prăjituri calde, mă întreba mereu dacă sunt obosită, dacă Radu mă ajută prin casă. Îmi spunea „fata mea”, iar eu simțeam că am găsit ceea ce nu avusesem niciodată: o mamă care nu judecă, nu critică, doar ascultă.

Azi, când scriu aceste rânduri, încă aud vocea mamei mele, tremurată de griji: „Irina, ai grijă. Oamenii nu sunt mereu ceea ce par.” Dar atunci eram prea îndrăgostită de Radu și prea flămândă după afecțiune ca să văd semnele. Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost la aniversarea noastră de doi ani. Elena a venit cu un tort imens și cu un zâmbet larg, dar când am rămas singure în bucătărie, mi-a spus pe un ton tăios: „Sper că știi să-l ții pe Radu fericit. Bărbații nu rămân lângă femei care nu știu să fie gospodine.”

Am râs stânjenită și am pus totul pe seama emoțiilor. Dar replicile astea au început să se repete. „Nu te-ai îngrășat puțin?”, „Radu era mai vesel înainte să vă mutați împreună”, „Poate ar trebui să-l lași să iasă mai des cu băieții.” Încet-încet, Elena a început să se strecoare între mine și Radu ca o umbră. Îi trimitea mesaje lui Radu noaptea târziu: „Ai mâncat? Irina te-a lăsat să te odihnești?”

Într-o seară, după ce Radu a venit acasă târziu și nici măcar nu s-a uitat la mine, am izbucnit:
— Ce se întâmplă cu tine? De ce nu mai vorbim?
El a ridicat din umeri, obosit:
— Mama zice că ești mereu supărată. Că nu mai ești ca la început.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am încercat să-i explic lui Radu că mă simt presată, că Elena mă judecă mereu, dar el m-a acuzat că sunt paranoică. „Mama doar vrea să ne fie bine!”

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri din nimic. Elena venea tot mai des pe la noi, aducea mâncare, făcea ordine prin dulapuri fără să mă întrebe. Într-o zi am găsit-o în dormitorul nostru, cotrobăind prin sertarele mele.
— Caut niște cearșafuri curate pentru Radu. Știi, el are pielea sensibilă.

M-am simțit invadată, dar n-am avut curajul să-i spun nimic. Mama mea mă suna și încerca să mă încurajeze:
— Irina, nu trebuie să suporți orice doar ca să fii pe placul soacrei tale.
Dar eu nu voiam scandaluri. Am tăcut și am înghițit.

Când am rămas însărcinată, am crezut că totul se va schimba. Elena părea încântată, dar după câteva luni a început din nou:
— Să nu crezi că un copil leagă un bărbat de tine dacă nu știe deja ce vrea.

După naștere, Elena a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În realitate, îmi critica fiecare gest: „Nu-l ține așa!”, „Nu-l hrăni acum!”, „Eu știu mai bine, am crescut doi copii!” Radu o asculta pe ea și încet-încet s-a îndepărtat complet de mine. M-am trezit singură în propria casă, cu un copil care plângea și o soacră care mă privea cu superioritate.

Într-o noapte, după o ceartă urâtă cu Radu – el plecase la mama lui – am sunat-o pe mama plângând:
— Mamă, cred că mi-am pierdut familia.
Ea mi-a răspuns blând:
— Nu tu ai pierdut-o, Irina. Ei au uitat să te prețuiască.

A doua zi dimineață, Elena a venit la mine cu cafeaua și mi-a spus:
— Poate ar fi mai bine să mergi la mama ta câteva zile. Să te liniștești.
Am simțit că mă dă afară din propria casă. Am plecat cu copilul în brațe și cu sufletul sfâșiat.

Au urmat luni grele. Radu venea rar să-și vadă copilul. Elena îi spunea tuturor rudelor că eu sunt instabilă, că nu știu să fiu mamă sau soție. Prietenii comuni au început să mă evite. M-am simțit izolată și trădată de toți cei în care crezusem.

Într-o zi, la tribunal pentru divorț, Elena a venit îmbrăcată sobru și a depus mărturie împotriva mea:
— Irina nu e potrivită pentru fiul meu. L-a schimbat, l-a făcut nefericit.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Astăzi locuiesc cu mama mea într-un apartament mic din cartierul Titan. Încerc să-mi cresc băiețelul cât pot de bine și încă mă întreb unde am greșit. Poate că ar fi trebuit să-mi ascult mama de la început. Poate că uneori zâmbetele ascund cele mai adânci răni.

M-am întrebat de atâtea ori: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Și când e momentul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?