Când am rămas singur la mare: Povestea unui tată care a uitat ce înseamnă familia

— Nu mai pot, Mădălina! Simt că mă sufoc aici, între aceleași patru pereți, cu aceleași certuri și reproșuri! Am nevoie să plec, să fiu singur, să-mi aud gândurile!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mădălina s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit lung, cu ochii ei verzi, obosiți de atâtea nopți nedormite. Maria, fetița noastră de șapte ani, s-a ascuns după ușa frigiderului, simțind tensiunea din aer.

— Și eu ce să fac? Să rămân aici cu totul pe cap? Să-ți țin locul până te hotărăști tu să fii tată și soț din nou?

Am simțit un nod în gât, dar mândria nu m-a lăsat să cedez. — E doar o săptămână. Am nevoie de asta. Pentru mine. Pentru noi.

A doua zi dimineață, am plecat spre Constanța. Drumul mi s-a părut mai lung ca niciodată. În mașină era liniște, dar în mintea mea era furtună. Îmi repetam că merit o pauză, că nu e nimic greșit să vreau să respir. Dar undeva, în adâncul meu, știam că fug.

Ajuns la mare, am simțit pentru prima dată după mult timp briza rece pe față și libertatea de a nu da socoteală nimănui. Am stat ore întregi pe plajă, privind valurile și încercând să-mi adun gândurile. Seara, am intrat într-un bar de pe faleză. Am comandat o bere și am început să vorbesc cu barmanul, un tip pe nume Costel, care părea să știe poveștile tuturor celor care treceau pe acolo.

— Singur la mare? m-a întrebat el zâmbind ironic.

— Da… Am nevoie să mă regăsesc.

— Să nu te pierzi de tot, frate. Mulți vin aici să uite cine sunt și pleacă mai goi decât au venit.

Am râs forțat și am schimbat subiectul. Dar cuvintele lui mi-au rămas în minte ca un ecou.

În fiecare zi încercam să mă bucur de libertate: plajă, bere rece, discuții cu necunoscuți. Dar noaptea, când mă întindeam singur în patul rece al camerei de hotel, liniștea devenea apăsătoare. Îmi lipseau râsetele Mariei, mirosul cafelei făcute de Mădălina dimineața, chiar și certurile noastre banale.

A patra zi am primit un mesaj de la Mădălina: „Maria are febră mare. Dacă poți, sun-o.”

Am simțit cum mă strânge inima. Am sunat imediat acasă. Maria abia putea vorbi. — Tati… când vii acasă?

Am încercat să-i spun că o iubesc și că mă întorc curând, dar vocea mi s-a frânt. După ce am închis telefonul, am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai simțit bărbatul puternic care credeam că sunt. Eram doar un tată speriat și un soț care fugise de responsabilitate.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat pe faleză până dimineața, încercând să-mi dau seama unde am greșit. Mi-am amintit de tata, cum pleca și el uneori de acasă când eram mic și cât de tare îl uram pentru asta. Juram că eu nu voi face niciodată la fel.

Dimineața devreme am făcut bagajul și am pornit spre casă. Pe drum am sunat-o pe Mădălina. Nu a răspuns. Am ajuns acasă la prânz. Ușa era încuiată. Am bătut insistent până când a deschis Maria, palidă și cu ochii umflați de plâns.

— Tati… ai venit!

Am luat-o în brațe și am simțit cum mă năpădesc lacrimile din nou. Mădălina stătea în spatele ei, cu brațele încrucișate.

— Ai avut destul timp să te regăsești? a întrebat ea rece.

— N-am găsit nimic acolo… doar gol.

— Poate că ar trebui să cauți aici, lângă noi.

Am încercat să-i explic cât de sufocat mă simțeam, cât de greu îmi era să fiu mereu „bărbatul casei”, dar nu mai aveam scuze care să conteze. M-am așezat pe podea lângă Maria și am început să-i citesc din cartea ei preferată. Mădălina s-a retras în dormitor fără să spună nimic.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat treaz lângă Maria până i-a scăzut febra și apoi m-am dus la Mădălina. Am găsit-o plângând în tăcere.

— Îmi pare rău… N-am vrut să fug de tine sau de Maria. Am fugit de mine însumi.

— Știi cât de greu e să fii singură aici? Să te întrebe copilul în fiecare seară unde e tata?

— Știu… Acum știu.

Au urmat zile grele. În fiecare dimineață încercam să repar ceva: duceam Maria la școală, făceam cumpărături, găteam ciorba preferată a Mădălinei (care mi-a ieșit oribil), spălam vasele fără să le sparg prea multe… Dar cel mai greu era să recâștig încrederea lor.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, m-am așezat lângă Mădălina pe canapea.

— Crezi că putem fi din nou o familie?

Ea m-a privit lung și a oftat:

— Nu știu… Dar dacă vrei cu adevărat să fii aici, trebuie să lupți pentru noi în fiecare zi.

Acum au trecut trei luni de atunci. Încerc zilnic să fiu prezent: nu doar cu trupul, ci și cu sufletul. Sunt încă momente când mă simt copleșit sau neînțeles, dar acum știu că fuga nu e soluția.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trebuie să piardă totul ca să-și dea seama ce au cu adevărat? Oare chiar trebuie să ajungem singuri ca să învățăm ce înseamnă familia?