Când Am Rămas Singură, Fără Nimic: Povestea Unei Despărțiri Românești

— Nu înțelegi, Ilinca! Totul e pe numele meu. Casa, mașina, conturile. Ai semnat fără să citești, ca de obicei!
Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria noastră, odinioară plină de râsete și miros de cafea proaspătă. Acum mirosea a trădare și a frig. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu acte, iar ochii mi se încețoșau de lacrimi.
— Vlad, nu poți să-mi faci asta… Nu după atâția ani…
El a ridicat din umeri, cu acea privire rece pe care am început să o cunosc abia în ultimul an.
— Poate că ar fi trebuit să fii mai atentă.

Așa a început sfârșitul. Sau poate că sfârșitul începuse cu mult înainte, când am ales să ignor semnele. Când am crezut că iubirea poate repara orice, chiar și indiferența lui tot mai apăsătoare. Când am acceptat să semnez actele pentru „binele familiei”, fără să citesc ce scrie mărunt la subsol.

Mă numesc Ilinca Popescu și am 38 de ani. Am crescut într-un orășel din Moldova, într-o familie simplă, unde mama îmi spunea mereu: „Fata mamei, să nu lași niciodată pe nimeni să-ți ia ce-i al tău.” Dar am uitat de sfatul ei când l-am întâlnit pe Vlad la facultate. Era carismatic, ambițios și părea că mă iubește cu toată ființa lui. Ne-am mutat împreună după doar un an și ne-am căsătorit repede, convinși că dragostea noastră va dura o viață.

Anii au trecut cu repeziciune. Am muncit amândoi din greu: el la firma tatălui său din București, eu ca profesoară de limba română la un liceu de cartier. Nu aveam copii, dar ne făceam planuri: o casă mai mare, vacanțe la mare, poate chiar o afacere mică a noastră. Vlad era mereu ocupat, dar îmi spunea că muncește pentru noi.

Adevărul l-am aflat abia când am găsit un mesaj pe telefonul lui, trimis de o anume Ramona: „Sunt sigură că nu va bănui nimic. E prea naivă.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. L-am confruntat, iar el a recunoscut totul cu o nonșalanță care m-a înghețat:

— Da, Ilinca, am pe altcineva. Și nu mai vreau să continuăm. E mai bine așa.

Am plâns zile întregi. Mama a venit de la Bacău să stea cu mine. Sora mea, Cristina, m-a certat:

— Ți-am spus mereu să fii atentă! Cum ai putut să fii atât de naivă?

Dar cine se gândește la acte și proprietăți când crede că e iubit? Cine își imaginează că omul cu care împarte patul va deveni peste noapte un străin?

Divorțul a fost rapid și rece. Vlad avea totul pregătit: avocați scumpi, martori mincinoși, acte semnate „pentru binele nostru”. Eu am rămas cu hainele din dulap și câteva cărți vechi. Mașina pe care o conduceam zilnic era pe numele lui. Casa era trecută pe firma tatălui său. Conturile comune fuseseră golite discret cu luni înainte.

Într-o dimineață, când am vrut să plec la școală, am găsit mașina lipsind din parcare. L-am sunat disperată:

— Vlad, unde e mașina?
— E a mea, Ilinca. Ai uitat?

Atunci am realizat cât de singură sunt. Prietenele mele mă evitau – le era teamă să nu le „contaminez” cu ghinionul meu sau poate nu știau ce să-mi spună. Doar mama și Cristina îmi erau alături.

— Trebuie să lupți! Nu poți să-l lași să scape basma curată! m-a încurajat mama.

Am încercat să găsesc un avocat bun, dar toți cereau sume pe care nu mi le permiteam. Am mers la judecătorie cu dosarul meu subțire și am sperat că dreptatea va fi de partea mea. Dar sistemul era împotriva mea: „Doamnă Popescu, dacă ați semnat actele… nu avem ce face.”

Am început să mă simt ca o umbră în propria viață. Mergeam la școală ca un robot, predam poezii despre iubire și trădare unor adolescenți care habar n-aveau cât doare realitatea. Uneori îi vedeam chicotind pe holuri și mă întrebam dacă vor ajunge vreodată să cunoască gustul amar al dezamăgirii.

Într-o seară, Cristina m-a sunat:

— Ilinca, hai la mine! Nu poți sta singură la nesfârșit.

Am acceptat și m-am mutat temporar în garsoniera ei micuță din Drumul Taberei. Împărțeam patul și grijile ca două surori adevărate.

— O să treci peste asta! O să vezi! mi-a spus ea într-o noapte.
— Dar cum? Am pierdut tot…
— Nu ai pierdut tot! Încă ai demnitatea ta.

A fost greu să cred asta la început. Dar încet-încet am început să mă ridic. Am mers la consiliere psihologică gratuită oferită de primărie. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, rușine.

Într-o zi, una dintre elevele mele mi-a adus o floare:

— Doamna profesoară, sunteți cea mai puternică femeie pe care o cunosc!

Atunci am plâns din nou – dar de data asta nu de neputință, ci de recunoștință.

Au trecut doi ani de atunci. Încă nu am recuperat nimic din ce era „al nostru”. Vlad s-a recăsătorit cu Ramona și postează poze fericite pe Facebook din vacanțe exotice. Eu încă stau cu chirie și merg cu metroul la școală.

Dar am câștigat ceva ce nu-mi poate lua nimeni: curajul de a spune povestea mea și speranța că nu sunt singura care a trecut prin asta.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre noi semnează acte fără să citească? Câte credem că iubirea ne va salva mereu? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să deschidă ochii la timp…

Voi ce ați face dacă ați rămâne fără nimic peste noapte? Ce înseamnă cu adevărat „a avea totul”?