Când am spus: Destul! – Cum am ales să-mi apăr fiul în fața socrilor lui

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să merg la ei, nu mai pot să-i aud cum mă fac praf în fața Anei, cum mă compară cu toți bărbații din lume, cum îi spun că merit mai puțin decât am. Vocea lui Vlad, fiul meu, tremura la telefon. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu inima strânsă. De ani de zile îl vedeam cum se stinge încet, cum fiecare vizită la socrii lui îl lăsa mai mic, mai nesigur, mai trist. Dar niciodată nu avusesem curajul să intervin. Mă temeam că o să stric și mai rău lucrurile.

— Vlad, ascultă-mă. Nu poți să lași lucrurile așa. Trebuie să vorbești cu Ana, să-i spui ce simți.

— I-am spus, mamă! Dar ea zice că exagerez, că părinții ei doar vor ce e mai bine pentru noi. Dar nu e așa! Ei vor doar să mă vadă la pământ!

Am simțit cum mă cuprinde furia. Îmi venea să mă duc la ei acasă și să urlu. Dar ce drept aveam eu? Ce mamă eram dacă nu-mi apăram copilul?

A doua zi dimineață, am sunat-o pe Ana. Vocea ei era rece, distantă.

— Bună dimineața, Ana. Putem vorbi?

— Sigur, doamnă Maria. Ce s-a întâmplat?

— Aș vrea să ne vedem toți patru diseară. Eu, tu, Vlad și părinții tăi. E important.

A ezitat o clipă.

— E ceva grav?

— Da, Ana. E foarte grav.

Seara, când am ajuns la ei acasă, atmosfera era tăioasă ca lama unui cuțit. Domnul Petrescu stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un intrus. Doamna Petrescu își aranja nervos colierul de perle.

— Ce vrei să discutăm, Maria? a întrebat ea, fără să mă privească.

— Vreau să discutăm despre Vlad. Despre felul în care îl tratați de ani de zile.

Vlad s-a înroșit la față. Ana s-a uitat la mine speriată.

— Nu cred că e cazul să dramatizăm, a spus domnul Petrescu. Noi doar vrem ce e mai bine pentru fiica noastră.

— Nu! am izbucnit eu. Nu vreți ce e mai bine pentru ea. Vreți ca Vlad să se simtă mic și neînsemnat. Îl umiliți constant, îl faceți să creadă că nu e destul de bun pentru Ana! Și eu nu mai pot suporta asta!

Doamna Petrescu a ridicat tonul:

— Poate ar trebui să vă uitați la educația pe care i-ați dat-o! Dacă era un bărbat adevărat, nu s-ar simți așa!

M-am ridicat în picioare, tremurând:

— Dacă erați părinți adevărați, nu v-ați bate joc de sufletul unui om doar pentru că nu e pe placul dumneavoastră!

Ana a izbucnit în plâns. Vlad stătea cu ochii în podea.

— Ajunge! a strigat el brusc. Ajunge cu toate astea! Eu… eu nu mai vin aici!

A ieșit pe ușă trântind-o după el. Ana l-a urmat alergând.

Am rămas singură cu socrii lui Vlad. M-au privit cu ură și dispreț.

— Să nu mai calci pe aici niciodată! mi-a spus domnul Petrescu printre dinți.

Am plecat acasă cu sufletul făcut bucăți. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul meu, la cum l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. La toate sacrificiile mele ca el să ajungă un om bun și demn. Și acum… acum îl vedeam zdrobit de niște oameni care nu știau decât să judece și să rănească.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine acasă. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… cred că Ana vrea să divorțeze.

Mi s-a rupt sufletul.

— Vlad… eu… îmi pare rău dacă am făcut rău…

— Nu! Nu tu ai făcut rău! Ei au făcut rău! Tu ai fost singura care m-a apărat vreodată!

L-am strâns în brațe și am plâns împreună ca doi copii pierduți.

Au trecut luni de atunci. Ana s-a mutat la părinții ei și nu i-a permis lui Vlad să-și vadă fetița decât rar și sub supraveghere. Socrii lui au făcut tot posibilul să-l distrugă și financiar: au convins-o pe Ana să ceară pensie alimentară uriașă și au început să răspândească zvonuri despre el prin tot orașul.

Prietenii mei m-au judecat: „De ce te-ai băgat? Era treaba lor!” Dar eu știu că dacă aș fi tăcut încă o dată, Vlad s-ar fi pierdut de tot.

Într-o seară, după ce am stat amândoi tăcuți la masă, Vlad mi-a spus:

— Mamă… crezi că o să fiu vreodată fericit?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că am greșit intervenind. Poate că trebuia să las lucrurile așa cum erau… Dar cât timp trebuie o mamă să stea deoparte când copilul ei e distrus sub ochii ei?

Mă întreb: Oare câte mame tac din frică? Câte familii se destramă pentru că nimeni nu are curajul să spună „Destul!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?