Când am spus prima dată „nu” mamei mele: Povestea unei eliberări dureroase

— Irina, nu te mai uita la mine așa! Ți-am spus că nu pleci la Iași, ai destule de făcut aici!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragazul vechi. Mâinile ei, crăpate de muncă, se agățau de marginea mesei ca și cum ar fi vrut să mă țină pe loc cu forța. Eu, cu rucsacul pregătit lângă ușă, simțeam cum inima îmi bate atât de tare încât mă temeam că o va auzi și ea.

— Mamă, am 22 de ani. Trebuie să merg la interviul ăsta. Nu pot să stau toată viața aici, să mulg vacile și să spăl vasele!

Ochii ei s-au umplut de lacrimi, dar nu a plâns. Mama nu plânge niciodată. Doar se uită la mine ca și cum aș fi trădat-o. În spatele ei, tata tăcea, cu privirea în pământ. Fratele meu mai mic, Radu, se juca pe telefon și încerca să se facă nevăzut.

— Irina, tu nu înțelegi… Dacă pleci, cine mă ajută? Cine are grijă de gospodărie? Tu ești fata mea cea mare. Ce-o să zică lumea?

Acele cuvinte — „ce-o să zică lumea?” — mi-au răsunat în minte ani la rând. Crescusem cu ele, ca o povară invizibilă pe umeri. Dar acum, pentru prima dată, simțeam că nu mai pot. Că trebuie să-mi trăiesc viața mea, nu pe a altora.

— Nu mă interesează ce zice lumea! Vreau să încerc și eu altceva! Vreau să văd dacă pot fi mai mult decât fata care spală rufe la lighean!

Mama a oftat adânc și a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu tata, care s-a apropiat încet de mine.

— Irina, știu că vrei mai mult. Și eu am vrut când eram tânăr. Dar vezi tu… viața nu e ușoară. Ai grijă de tine acolo.

Am simțit pentru prima dată că tata mă vedea cu adevărat. Dar vinovăția mă rodea deja. Oare chiar meritam să plec? Să-i las pe ei cu toate greutățile?

Când am ieșit pe poartă, mama nici măcar nu s-a uitat la mine. Am urcat în autobuz cu ochii în lacrimi și cu sufletul sfâșiat între două lumi: cea a datoriei și cea a visurilor mele.

La Iași, totul era nou și străin. Am dormit la o prietenă, Andreea, care m-a primit cu brațele deschise.

— Irina, ai făcut un pas mare! Să nu te întorci până nu-ți găsești drumul!

Dar fiecare seară era un chin. Îmi aminteam chipul mamei, mâinile ei muncite, privirea ei rănită. Mă simțeam egoistă și nerecunoscătoare. Îmi scria rar, doar mesaje scurte: „Ești bine?” sau „Ai mâncat?”. Niciodată nu-mi spunea că-i e dor de mine.

După două luni am primit vestea că Radu s-a îmbolnăvit grav de pneumonie. Mama mi-a scris: „Dacă ai fi fost aici…” Am plâns toată noaptea. M-am urcat în primul tren spre casă, cu gândul că am greșit totul.

Când am ajuns, mama era obosită și mai tăcută ca niciodată. Nu mi-a reproșat nimic direct, dar fiecare gest al ei era o acuzație mută. Am stat o săptămână acasă, ajutând la toate treburile. Radu s-a făcut bine încet-încet.

Într-o seară, stând pe prispă cu mama, am îndrăznit să-i spun:

— Mamă… eu tot vreau să mă întorc la Iași. Acolo simt că pot fi cineva.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că ai dreptate… Poate că eu sunt prea legată de casa asta. Dar tu ești fata mea și mi-e greu să te văd plecând.

Am plâns amândouă atunci pentru prima dată împreună. Am simțit că o parte din povara mea s-a ridicat.

M-am întors la Iași și am găsit un job modest la o librărie. Nu era visul meu, dar era primul pas spre libertate. Încet-încet am început să mă simt eu însămi, fără să port mereu vina pe umeri.

Anii au trecut și relația cu mama s-a schimbat. Nu ne mai certăm atât de des, dar nici nu suntem ca înainte. Încercăm să ne acceptăm una pe cealaltă așa cum suntem: ea — legată de pământ și tradiții; eu — mereu în căutarea drumului meu.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o prea tare pe mama pentru visurile mele. Oare e posibil să fii liber fără să porți vina celor lăsați în urmă?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător. Cum ați găsit echilibrul între datorie și libertate? Ce ați fi făcut în locul meu?