Când boala fiicei mele a dezgropat adevărul: Povestea unui tată care a fost nevoit să se reinventeze

— Tata, mă doare iar burta… vocea Marei răsună slabă din camera ei, în timp ce afară viscolul lovea geamurile cu furie. Am aruncat o privire spre ceas: era trecut de miezul nopții. M-am ridicat brusc din fotoliu, lăsând cartea să cadă pe covor. Am intrat în camera ei și am găsit-o ghemuită sub plapumă, cu obrajii arși de febră.

— Mara, hai să mergem la spital. Nu mai stăm nicio clipă, i-am spus, încercând să-mi ascund panica.

Irina nu era acasă. De câteva luni, absențele ei deveniseră tot mai dese și mai lungi. Spunea că are mult de lucru la birou, dar nu mai aducea niciodată vorba despre noi. În acea noapte, am sunat-o de zeci de ori. Niciun răspuns.

La spital, doctorul m-a privit grav după analizele Marei.

— Domnule Popescu, fiica dumneavoastră are nevoie urgentă de un transplant de ficat. Situația e critică.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am agățat de marginea scaunului ca să nu cad. Mara mă privea cu ochii mari, speriați. Am încercat să-i zâmbesc, dar buzele mi se strângeau într-un rictus dureros.

— O să fie bine, puiule. Tata e aici.

În zilele următoare am făcut toate testele posibile pentru a vedea dacă sunt compatibil ca donator. Rezultatul a venit rece și sec: incompatibil. Am simțit că mă prăbușesc. Cum era posibil? Eu sunt tatăl ei!

Am insistat să refacem testele. Doctorul m-a chemat într-un birou mic, cu pereți galbeni și miros de dezinfectant.

— Domnule Popescu… trebuie să vă spun ceva delicat. Testele genetice arată că nu sunteți tatăl biologic al Marei.

Am rămas mut. Parcă tot aerul din încăpere dispăruse. M-am ridicat brusc și am ieșit pe hol, cu pași nesiguri. M-am sprijinit de perete și am început să plâng în hohote, fără rușine.

În acea noapte, Irina s-a întors acasă. Am așteptat-o în bucătărie, cu mâinile tremurând pe cana de ceai rece.

— Unde ai fost? am întrebat-o fără să o privesc.

— La mama… a murmurat ea, evitându-mi privirea.

— Mara e la spital. Are nevoie de transplant. Și… nu sunt tatăl ei biologic. Vrei să-mi explici?

Irina a izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe scaun.

— Îmi pare rău… Nu am avut curajul să-ți spun niciodată. Înainte să ne căsătorim, am avut o relație scurtă cu altcineva. Când am aflat că sunt însărcinată, nu eram sigură cine e tatăl… Dar tu ai iubit-o pe Mara ca pe copilul tău și mi-a fost frică să stric totul.

Am simțit cum furia și durerea mă sufocau. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit ore întregi prin orașul pustiu, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmplase.

Zilele următoare au fost un coșmar. Irina a dispărut din nou, lăsându-mă singur cu Mara în spital. M-am agățat de fiecare speranță, am sunat rudele Irinei, am încercat să dau de acel bărbat despre care nu știam nimic. Nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună.

Mara mă întreba zilnic:

— Tata, tu nu mă mai iubești?

Îmi venea să urlu de durere, dar îi zâmbeam și îi mângâiam părul:

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Nimic nu se schimbă între noi!

Am început să caut donatori pe listele naționale și internaționale. Am vândut mașina, am ipotecat apartamentul, am cerut ajutor pe internet. Prietenii s-au împuținat; unii mă evitau, alții îmi spuneau că ar trebui „să-mi văd de viață”. Dar eu nu puteam renunța la Mara.

Într-o zi, când eram la capătul puterilor, a venit la mine doamna Stanciu, asistenta șefă:

— Domnule Popescu, știu că vă este greu… Dar vreau să vă spun că sunteți un tată extraordinar. Nu sângele contează, ci dragostea pe care o oferiți copilului dumneavoastră.

Cuvintele ei m-au făcut să plâng din nou. Am realizat că Mara are nevoie de mine acum mai mult ca oricând — nu ca donator de organe, ci ca sprijin sufletesc.

După luni de luptă și disperare, s-a găsit un donator compatibil pentru Mara. Operația a fost un succes. Când am văzut-o zâmbind din nou, cu obrajii roz și ochii luminoși, am știut că tot chinul a meritat.

Irina nu s-a mai întors niciodată acasă. A trimis o scrisoare în care își cerea iertare și spunea că nu poate trăi cu povara minciunii.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Mara ne-am construit o viață nouă — doar noi doi. Am învățat să gătesc clătite duminica dimineața și să-i fac codițe stângace înainte de școală. Uneori mă uit la ea și mă întreb dacă ar trebui să-i spun adevărul despre tatăl ei biologic. Dar apoi îmi amintesc cât de mult ne iubim și cât de mult am trecut împreună.

Oare sângele chiar contează? Sau dragostea pe care o dăm zi de zi e cea care ne face părinți adevărați? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când suntem puși la încercare cu adevărat.