Când boala fiicei mele a dezgropat un secret: Povestea unui tată care a fost nevoit să o ia de la capăt

— Tata, nu mă simt bine… vocea Ilincăi era stinsă, iar ochii ei mari, altădată plini de viață, păreau acum două oglinzi aburite de teamă. Era trecut de miezul nopții și afară ningea cu furie, ca și cum cerul însuși ar fi vrut să acopere cu zăpadă tot ce urma să se întâmple. Am tresărit din somn și am alergat spre camera ei, găsind-o ghemuită sub plapumă, tremurând.

— Ilinca, ce ai? Am pus mâna pe fruntea ei — ardea. Mirela nu era nicăieri. Am strigat-o, dar răspunsul a fost doar ecoul pașilor mei pe holul rece. Am sunat-o pe mobil, dar telefonul era închis. În acea clipă, am simțit cum ceva se rupe în mine, ca o funie prea întinsă.

Am luat-o pe Ilinca în brațe și am fugit la spital. Pe drum, ea m-a privit cu ochii ei obosiți și a șoptit:

— O să vină și mama?

Nu am știut ce să-i spun. În acea noapte, am stat pe holurile spitalului, privind cum doctorii îi pun perfuzii și îi fac analize. Timpul se dilata, iar Mirela nu răspundea la niciun apel. În zori, medicul m-a chemat într-un birou mic, cu pereți galbeni și miros de dezinfectant.

— Domnule Popescu, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău. Fetița are nevoie urgent de un transplant de măduvă. E o formă rară de leucemie.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. M-am gândit la Mirela — unde era? Cum putea să lipsească tocmai acum?

Au trecut două zile până când a apărut. Intrase pe ușa salonului cu ochii umflați de plâns și hainele mototolite.

— Unde ai fost? am izbucnit, uitând de tot ce era în jur.

— Nu pot să-ți spun… încă nu pot… a murmurat ea, evitându-mi privirea.

— Ilinca are nevoie de noi! De amândoi! Nu e momentul pentru secrete!

Mirela a început să plângă în hohote. Am încercat să o liniștesc, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Au urmat zile de analize. Eu am fost primul testat pentru compatibilitate. Rezultatul a venit ca o lovitură:

— Nu sunteți compatibil genetic cu Ilinca.

Am crezut că e o greșeală. Am cerut să refacă testul. Același rezultat. Atunci Mirela a căzut în genunchi lângă patul Ilincăi și a început să murmure printre suspine:

— Iartă-mă… iartă-mă…

Am ieșit pe hol, simțind că mă sufoc. O asistentă m-a privit cu milă.

— Domnule Popescu, uneori viața ne pune la încercare mai mult decât putem duce…

În acea seară, Mirela mi-a mărturisit adevărul: Ilinca nu era fiica mea biologică. Cu ani în urmă, înainte să ne căsătorim, avusese o relație scurtă cu un bărbat pe care nu l-am cunoscut niciodată. A aflat că era însărcinată abia după ce ne-am logodit și a ales să-mi ascundă totul.

— Te-am iubit mereu… Dar mi-a fost frică să pierd totul… a spus ea printre lacrimi.

Am simțit furie, trădare, rușine — dar mai presus de toate, o durere sfâșietoare pentru Ilinca. Cum puteam să-i spun? Ce avea să creadă despre mine? Despre noi?

În zilele care au urmat, am încercat să găsim tatăl biologic al Ilincăi. Mirela l-a contactat cu greu; bărbatul locuia acum la Cluj și avea propria familie. A acceptat să vină pentru teste, dar totul părea ireal — ca un coșmar din care nu mă puteam trezi.

Într-o dimineață, Ilinca m-a prins de mână:

— Tata… tu nu mai zâmbești ca înainte. E vina mea?

M-am prăbușit lângă patul ei și am plâns pentru prima dată în fața ei.

— Nu e vina ta, puiule… Tu ești tot ce am mai bun pe lume.

Au trecut săptămâni de incertitudine. Tatăl biologic s-a dovedit compatibil și transplantul a avut loc. Dar rana din sufletul meu nu se vindeca. Mirela încerca să repare ceva ce părea iremediabil stricat.

— Nu vreau să te pierd… Nu vreau ca Ilinca să crească fără tine… îmi spunea ea noaptea târziu.

Dar eu eram gol pe dinăuntru. M-am mutat temporar la fratele meu, Sorin, care încerca să mă facă să văd partea bună:

— Ai crescut-o ca pe fata ta! Sângele nu face totul!

Dar în satul nostru din Prahova, zvonurile au început să circule. Oamenii șopteau pe la colțuri; rudele mă priveau cu milă sau cu reproș. Mama mea m-a întrebat într-o zi:

— Și acum ce vei face? O vei lăsa?

Nu știam răspunsul. M-am dus la biserică într-o duminică dimineață și am stat singur în ultima bancă, încercând să găsesc un sens în toată suferința asta.

Ilinca s-a recuperat greu după transplant. Când am revenit acasă pentru prima dată după luni întregi, m-a întâmpinat cu un desen: eu și ea ținându-ne de mână sub un curcubeu.

— Tata… dacă tu nu mai vrei să fii tata meu… eu tot te iubesc.

Atunci am înțeles: legătura noastră nu era despre sânge sau adevăruri ascunse. Era despre nopțile nedormite lângă patul ei, despre poveștile citite la culcare, despre promisiunea că voi fi acolo orice ar fi.

Mirela a plecat pentru o vreme la părinții ei din Buzău; relația noastră rămânea suspendată între iertare și resentiment. Dar eu am ales să rămân lângă Ilinca — nu pentru că trebuia, ci pentru că inima mea nu putea altfel.

Astăzi, când privesc în urmă la acea iarnă cumplită, mă întreb: oare câți dintre noi suntem pregătiți să iubim dincolo de sânge? Să iertăm trădarea pentru binele unui copil nevinovat? Poate că adevărata familie începe acolo unde se termină certitudinile.