Când boala fiicei mele a scos la iveală adevărul: Povestea unui tată care a fost nevoit să se reinventeze

— Mihai, trebuie să vii ACUM la spital! Ana nu mai poate respira bine!
Vocea Cameliei, soția mea, tremura la telefon. Am aruncat totul din mână, am ieșit pe ușă fără să-mi iau nici măcar geaca. Era februarie, gerul mușca din obraji, dar nu simțeam nimic. În minte îmi răsuna doar un singur gând: „Să fie Ana bine!”

Când am ajuns la spital, Camelia nu era nicăieri. Doar asistenta mi-a spus că Ana e la Terapie Intensivă. Am intrat în salon și am văzut-o pe fetița mea de opt ani, palidă, cu tuburi peste tot. M-am prăbușit pe scaunul de lângă patul ei și am început să plâng în tăcere.

— Domnule Popescu?
Un medic tânăr, cu ochii obosiți, s-a apropiat de mine.
— Situația Anei e gravă. Are nevoie de tratament urgent și investigații suplimentare. Vă rog să semnați aici.

Am semnat fără să citesc. Unde era Camelia? De ce nu răspundea la telefon? Am sunat-o de zeci de ori. Nimic. Am trimis mesaje disperate: „Te rog, vino! Ana are nevoie de tine!”

Au trecut două zile. Ana era tot acolo, între viață și moarte. Camelia nu a apărut. Într-o noapte, când mă întorceam acasă să iau niște haine pentru Ana, am găsit ușa larg deschisă. Dulapul Cameliei era gol. Pe masă, un bilet scurt: „Îmi pare rău. Nu pot.”

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Cum să-i spun Anei că mama ei a plecat? Cum să mă descurc singur? Nu aveam părinți aproape, sora mea, Irina, locuia la Cluj și avea trei copii mici. Prietenii? Toți erau ocupați cu viețile lor.

În zilele următoare am trăit ca un robot. M-am mutat practic la spital. Îi citeam Anei povești, îi aduceam jucăria preferată – ursulețul maro cu ureche ruptă –, îi cântam încet la ureche ca să adoarmă. În fiecare seară mă rugam să se facă bine.

Într-o dimineață, asistenta mi-a spus că trebuie să merg la biroul medicului șef. Am intrat cu inima cât un purice.

— Domnule Popescu, trebuie să vă spun ceva important despre analizele Anei…
Vocea medicului era gravă.
— S-au descoperit niște incompatibilități genetice între dumneavoastră și Ana. Sunteți sigur că sunteți tatăl biologic?

Am simțit că mi se taie respirația. Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete. Toată viața mea era o minciună? Am sunat-o din nou pe Camelia. Niciun răspuns.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat ore întregi la Ana cum doarme, cu pieptul ridicându-se greu sub păturică. Am început să-mi amintesc toate momentele din trecut: zâmbetul Cameliei când a rămas însărcinată, privirea ei ciudată când i-am spus că Ana seamănă leit cu mine… Oare chiar semăna?

A doua zi am cerut testul ADN. Rezultatul a venit după o săptămână: nu eram tatăl biologic al Anei.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar Ana era tot acolo, avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Am decis să nu-i spun nimic. Pentru ea eram „tati”, omul care îi aducea ciocolată și îi spunea povești cu zâne.

Într-o seară, când îi citeam din „Punguța cu doi bani”, Ana m-a privit lung:

— Tati, de ce nu mai vine mami?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Mami are ceva important de rezolvat… dar eu sunt aici cu tine, orice ar fi.

A zâmbit slab și m-a strâns de mână.

Lunile au trecut greu. Am vândut mașina ca să pot plăti tratamentele Anei. Am cerut ajutor la serviciu – șeful meu, domnul Ionescu, mi-a dat concediu fără plată și mi-a adus pachete cu mâncare caldă la spital.

Irina a venit într-un weekend cu copiii ei și m-a ajutat să fac curat acasă. Mi-a spus:

— Mihai, nu ești singur! Ana are nevoie de tine mai mult decât oricând.

Într-o zi, după aproape șase luni de luptă, Ana a început să se simtă mai bine. Medicii au spus că e un miracol că a trecut peste criză.

Într-o după-amiază ploioasă, când ne întorceam acasă de la spital, Ana m-a întrebat:

— Tati, tu o să pleci vreodată?

Am oprit mașina pe marginea drumului și am luat-o în brațe.

— Niciodată! Eu sunt aici pentru tine mereu.

Au trecut doi ani de atunci. Camelia nu s-a mai întors niciodată. Uneori primesc câte un mesaj scurt: „Sper că sunteți bine.” Nu i-am răspuns niciodată.

Ana merge acum la școală și e sănătoasă. Eu am învățat să fiu tată în fiecare zi – chiar dacă sângele nu ne leagă, dragostea mea pentru ea e mai puternică decât orice adevăr biologic.

Uneori mă întreb: ce înseamnă cu adevărat să fii părinte? Sângele sau alegerea de a rămâne lângă copilul tău când toți ceilalți pleacă? Voi ce credeți?