Când boala fiicei mele a scos la iveală un secret de familie: Povestea unui tată român care a învățat să iubească din nou

— Tati, mă doare rău… nu mai pot respira! Vocea Ilincăi mi-a sfâșiat inima în acea noapte de aprilie. Era trecut de miezul nopții, iar camera ei era scăldată într-o lumină palidă, tremurândă, de la veioza cu abajur roz. Am alergat la ea, am strâns-o în brațe și am simțit cum îi tremură tot corpul. Raluca, soția mea, nu era nicăieri. Am strigat-o, dar răspunsul a fost doar ecoul gol al apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Am luat-o pe Ilinca în brațe și am fugit la spital. Pe drum, am încercat să-i trimit Ralucăi mesaje, să o sun, dar telefonul ei era închis. În camera de gardă, medicii s-au mișcat repede. O asistentă mi-a spus să ies pe hol. M-am prăbușit pe o bancă, cu capul în mâini, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Domnule Stoica? Aveți rude cu boli genetice? M-am uitat la doctorul care ieșise din salonul Ilincăi. Avea ochii obosiți și vocea blândă.

— Nu… nu cred… De ce? Ce are Ilinca?

— Suspicionăm o boală metabolică rară. Avem nevoie de istoricul medical al ambilor părinți. Soția dumneavoastră?

— Nu răspunde… Nu știu unde e… Am simțit cum mă cuprinde panica. De ce nu răspunde Raluca? Unde e?

Au urmat ore lungi de așteptare. Ilinca era conectată la perfuzii, iar eu mă uitam la telefon din cinci în cinci minute. Dimineața, când am ajuns acasă să iau haine pentru Ilinca, am găsit pe masă un bilet scris cu pixul: „Iartă-mă. Nu pot să mai trăiesc cu minciuna.” Atât. Niciun alt indiciu.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am întors la spital cu sufletul făcut bucăți. În acea zi, medicii au insistat să fac teste genetice și eu, ca un robot, am semnat tot ce mi-au pus în față.

Zilele s-au scurs greu. Ilinca era tot mai slabă, iar eu încercam să-i fiu aproape fără să-i arăt cât sunt de speriat. Mama mea a venit de la Ploiești să mă ajute. Într-o seară, când Ilinca dormea, am găsit curajul să-i spun mamei ce se întâmplase.

— Mamă, Raluca a plecat… și nu știu dacă Ilinca e bine… Doctorii spun că ar putea fi ceva genetic… Dar eu nu înțeleg nimic!

Mama m-a privit lung, apoi a oftat adânc.

— Poate că e momentul să afli ceva… A tăcut o clipă, apoi a continuat: — Când Raluca era însărcinată, au fost niște discuții… Nu voiam să-ți spun atunci, dar… ea a avut o relație înainte de tine. Poate că… poate că nu ești tatăl biologic al Ilincăi.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras pământul de sub picioare. Toate amintirile cu Ilinca — primul zâmbet, primii pași, serile când îi citeam povești — s-au derulat prin fața ochilor ca un film vechi și rupt.

În zilele următoare am primit rezultatele analizelor genetice. Doctorul m-a chemat într-un birou mic și rece.

— Domnule Stoica, rezultatele arată că nu sunteți tatăl biologic al Ilincăi. Boala ei se transmite pe linie maternă și paternă. Avem nevoie de istoricul medical al tatălui biologic.

Am ieșit pe hol buimac. M-am sprijinit de perete și am plâns pentru prima dată după mulți ani. Cum să-i spun Ilincăi? Cum să trăiesc cu gândul că fata pe care am crescut-o nu e sângele meu?

În acele zile negre, Raluca nu a dat niciun semn. Am încercat să o găsesc prin prieteni, rude, dar nimeni nu știa nimic. Am rămas singur cu Ilinca și cu o povară uriașă pe suflet.

Într-o seară, când îi citeam Ilincăi din „Micul Prinț”, ea m-a privit cu ochii ei mari și obosiți:

— Tati, tu mă iubești chiar dacă sunt bolnavă?

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume, Ilinca! Nimic nu poate schimba asta!

Atunci am înțeles că sângele nu contează atât de mult cât contează dragostea pe care o oferi zi de zi. Am început să caut grupuri de sprijin pentru părinți singuri și pentru copii cu boli rare. Am cunoscut oameni minunați care treceau prin drame asemănătoare.

După câteva luni, Raluca a trimis o scrisoare din Italia. Își cerea iertare și îmi spunea adevărul: tatăl biologic al Ilincăi era un fost coleg de facultate pe care îl părăsise înainte să mă cunoască pe mine. Nu avusese curajul să-mi spună niciodată adevărul.

Am simțit furie, tristețe și apoi o liniște ciudată. Am decis să nu-i spun Ilincăi nimic încă — era prea mică pentru astfel de adevăruri grele.

Viața noastră s-a schimbat radical: am învățat să gătesc pentru ea, să-i fac injecțiile zilnice, să mă lupt cu birocrația sistemului medical românesc pentru tratamente compensate. Au fost zile când am vrut să renunț — când eram prea obosit sau când vedeam cum ceilalți copii aleargă prin parc iar Ilinca stă pe bancă lângă mine.

Dar fiecare zâmbet al ei m-a făcut să merg mai departe.

Acum au trecut doi ani de atunci. Ilinca merge la școală și are prieteni noi. Eu încă port povara secretului Ralucăi, dar am învățat că familia se construiește prin alegeri zilnice, nu prin legături de sânge.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut adevărul de la început, aș fi ales alt drum? Sau dragostea pentru copilul meu ar fi fost mereu aceeași? Voi ce ați fi făcut în locul meu?