Când bunătatea nu mai ajunge: povestea unei familii pe muchie de cuțit

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu cel care cedează! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau nervos marginea mesei din bucătărie. Ilinca s-a oprit din spălatul vaselor, iar apa curgea în continuare, ca un fundal absurd pentru tăcerea grea care s-a lăsat între noi.

— Și eu ce să fac, Mihai? Să mă prefac că nu mă doare? Să mă prefac că nu văd cum te uiți la Vlad când iar sparge ceva sau țipă fără motiv?

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad, băiatul nostru de opt ani, era diferit. Diagnosticul de autism venise ca un trăsnet acum doi ani, dar niciunul dintre noi nu era pregătit pentru ce avea să urmeze. Eu încercam să-l înțeleg, să-l ajut, să-i fiu prieten. Ilinca însă… ea părea să se piardă tot mai mult în vinovăție și furie.

— Nu mă uit la el altfel, Ilinca. Îl iubesc. Dar nu pot să fac totul singur! Tu nu vezi că nu mai suntem o familie? Suntem doar doi străini care locuiesc în aceeași casă și au grijă de același copil!

Ilinca a izbucnit în plâns. M-am apropiat instinctiv să o iau în brațe, dar m-a respins cu un gest scurt.

— Lasă-mă! Tu mereu ești cel bun, cel calm, cel care face glume când Vlad țipă sau aruncă lucruri. Eu sunt cea rea, cea care nu mai poate…

Am rămas acolo, lângă ea, simțindu-mă vinovat pentru că eram calm. Pentru că nu urlam și eu. Pentru că nu-mi pierdusem mințile încă.

Noaptea aceea a fost una dintre multele nopți nedormite. Vlad s-a trezit la două dimineața și a început să plângă isteric. Am intrat în camera lui și l-am luat în brațe. Ilinca stătea pe hol, cu ochii roșii de la plâns.

— Lasă-mă pe mine, i-am spus încet.

— Nu, Mihai. Trebuie să învăț să fiu mamă pentru el. Dar nu știu cum…

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să vorbim ca doi adulți normali.

— Poate ar trebui să mergem la consiliere de familie, am sugerat eu.

Ilinca a râs amar.

— Și ce să le spunem? Că suntem doi părinți care nu știu cum să-și iubească copilul fără să se urască unul pe altul?

— Nu ne urâm, Ilinca. Suntem doar obosiți.

— Eu cred că tu ai renunțat la mine demult.

M-am uitat la ea și am văzut femeia de care mă îndrăgostisem acum zece ani: părul castaniu prins într-un coc dezordonat, ochii verzi care altădată râdeau mereu. Acum erau goi.

Zilele au trecut ca prin ceață. Vlad avea crize tot mai dese. La școală, doamna învățătoare ne chema aproape zilnic.

— Domnule Popescu, Vlad are nevoie de atenție specială. Poate ar trebui să vă gândiți la o școală specială…

Ilinca a izbucnit din nou.

— Nu! Copilul meu nu e defect!

Am ieșit pe hol cu ea și am încercat să-i explic că nu e vorba de defecte, ci de nevoi diferite.

— Tu mereu ești rațional! Mereu găsești explicații! Dar eu vreau doar ca Vlad să fie normal!

Într-o seară, după ce Vlad adormise epuizat de la o nouă criză, Ilinca a venit la mine cu ochii roșii și vocea stinsă.

— Mihai… eu nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Că mă pierd pe mine.

— Și eu simt la fel, Ilinca. Dar trebuie să rămânem împreună pentru Vlad…

— Nu știu dacă îi facem bine așa…

A urmat tăcerea. O tăcere care s-a întins peste zile și nopți. Am început să dormim separat. Să ne vorbim doar despre Vlad: ce a mâncat, ce terapie are mâine, ce criză a avut azi.

Într-o duminică dimineață, Ilinca mi-a spus:

— M-am gândit mult… Vreau să plec o vreme la mama. Să mă adun. Poate… poate așa găsesc răspunsuri.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Dar n-am spus nimic. Doar am dat din cap.

A plecat după două zile. Vlad n-a întrebat nimic despre ea primele zile. Apoi a început să întrebe:

— Unde e mama?

— La bunica, puiule. Se întoarce curând.

Dar nu s-a întors curând. Au trecut două luni până când Ilinca a venit să-l vadă pe Vlad. Era schimbată: mai slabă, mai tăcută.

— Mihai… cred că trebuie să divorțăm. Nu mai putem continua așa. Nici pentru Vlad, nici pentru noi.

Am simțit că totul se prăbușește peste mine. Am încercat să o conving că putem repara ceva, dar era prea târziu.

Au urmat luni de avocați, discuții reci despre custodie și program de vizitare. Vlad părea că trăiește într-o lume paralelă: crizele lui continuau, iar eu încercam să fiu și mamă și tată.

Prietenii mă întrebau:

— Cum reziști?

Nu știam ce să răspund. Uneori nici eu nu știam dacă rezist sau doar supraviețuiesc.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise liniștit pentru prima dată după mult timp, m-am uitat lung pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: oare cât de mult poate duce un om înainte ca bunătatea lui să devină doar o mască? Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că dacă suntem buni și răbdători totul se va rezolva?