Când bunica a ales: Povestea unei mame rănite de nedreptatea familiei

— Nu pot, Simona, sunt prea obosită. Abia mă țin pe picioare, mă dor toate oasele, mă iartă, dar nu pot veni să te ajut cu bebe. Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în telefon, rece și tăioasă. Țineam telefonul cu o mână și cu cealaltă îl legănam pe Vlad, băiețelul nostru de doar două luni, care plângea neîncetat de două nopți. Mă simțeam singură, epuizată și, mai ales, vinovată că îndrăznesc să cer ajutor.

— Înțeleg, mamă… am șoptit, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Dar nu am putut să nu mă întreb: oare chiar nu poate? Sau nu vrea?

Au trecut câteva săptămâni. Vlad creștea, iar eu mă topeam pe picioare de oboseală. Soțul meu, Radu, lucra mult și venea târziu acasă. Încercam să nu-i arăt cât de greu îmi este. Într-o seară, când am adormit cu capul pe masa din bucătărie, m-a trezit telefonul. Era cumnata mea, Alina.

— Simona, ai văzut ce a postat mama pe Facebook? E la noi de trei zile! Face supă de pui pentru bebe și stă cu el cât dorm eu! Nu știu ce m-aș face fără ea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am intrat pe Facebook și am văzut poza: soacra mea zâmbea larg lângă pătuțul roz al nepoatei sale, ținând-o în brațe cu o tandrețe pe care nu i-o văzusem niciodată. „Bunica fericită”, scria la descriere.

Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns în baie ca să nu mă vadă Vlad. M-am întrebat cu ce am greșit. De ce pentru mine nu are timp și energie? De ce pentru Alina poate totul?

În acea seară, când Radu a venit acasă, i-am spus totul printre suspine:

— Nu mai pot! Mă simt invizibilă! Mama ta ne-a spus că e prea obosită să ne ajute, dar la Alina stă zile întregi! Ce are ea și eu nu am?

Radu a tăcut mult timp. S-a ridicat și a ieșit pe balcon. Când s-a întors, avea ochii roșii.

— Știu… Știu că mama a făcut mereu diferențe între noi. Mereu Alina a fost favorita ei. Eu eram băiatul care trebuia să se descurce singur. Dar nu credeam că va face asta și cu copiii noștri…

Am simțit cum se rupe ceva între noi și restul lumii. Eram doar noi doi și Vlad. Familia extinsă părea un zid rece și de nepătruns.

Zilele au trecut greu. Mariana venea la noi doar când avea nevoie de ceva: să-i ducem cumpărături sau să-i reparăm ceva prin casă. Niciodată nu întreba de Vlad mai mult decât formal.

Într-o duminică, am mers la masa de familie la soacră-mea acasă. Erau toți: Alina cu soțul și fetița lor, părinții lui Radu, chiar și unchiul Gigi cu mătușa Vali. La masă, Mariana povestea tuturor cât de minunată e nepoata ei și cum îi place să stea cu ea.

— Dar Vlad? am întrebat eu timid.

— Eh, Vlad e băiat mare deja! A crescut! Nu mai are nevoie de mine… a răspuns Mariana zâmbind fals.

Radu s-a ridicat brusc de la masă:

— Mamă, Vlad are patru luni! Cum poți spune așa ceva?

Toți au tăcut. Alina s-a uitat în farfurie. Soacra mea a dat din umeri:

— Fiecare mamă își crește copilul cum poate…

Am plecat devreme în acea zi. În drum spre casă, Radu mi-a strâns mâna:

— Nu mai vreau să ne umilim. Suntem o familie și atât.

Dar rana rămânea acolo. Mă uitam la Vlad cum doarme și mă întrebam dacă va simți vreodată diferența asta. Dacă va observa că bunica lui nu-l iubește la fel ca pe verișoara lui.

Au urmat luni în care am încercat să mă detașez. Să nu mai sper la nimic din partea Marianei. Dar fiecare Crăciun sau Paște era o nouă dovadă: cadouri scumpe pentru fetița Alinei, o jucărie ieftină pentru Vlad; poze cu „nepoata preferată” pe Facebook; invitații la petreceri doar pentru Alina și familia ei.

Într-o zi, când Vlad avea aproape doi ani, am primit un mesaj de la Mariana:

„Simona, poți să-mi aduci niște medicamente? Sunt răcită.”

Am stat pe gânduri mult timp înainte să răspund. M-am dus totuși, cu Vlad de mână. Când am intrat în casă, Mariana era pe canapea cu poza nepoatei preferate în brațe.

— Vai, ce mare s-a făcut Vlad! a zis ea absent.

— Da… crește fără bunica lui… am spus eu amar.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut o umbră de vinovăție.

— Simona… știu că n-am fost corectă cu voi… Dar uneori… nu știu nici eu de ce fac anumite lucruri…

Am plecat fără alte cuvinte. Pe drum spre casă, Vlad m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica nu vine niciodată la noi?

Mi-au dat lacrimile din nou. Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii iubesc selectiv? Că uneori familia doare cel mai tare?

Acum Vlad are patru ani și încă mă întreb dacă va suferi din cauza acestei nedreptăți sau dacă va învăța să-și găsească iubirea acolo unde este primit cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim cu această rană nevindecată? Oare cât de tare poate schimba favoritismul unei bunici destinul unui copil? Voi ce ați face în locul meu?