Când bunica a găsit putere doar pentru nepotul „potrivit”

— Nu mai pot, Simona, mă dor toate oasele, abia mă țin pe picioare, mi-e greu și să mă ridic din pat dimineața, mi-a spus soacra mea, doamna Mariana, cu voce stinsă, în timp ce își freca palmele una de alta, privind pe fereastra mică a bucătăriei noastre din Berceni. Era februarie, iar eu abia născusem pe Vlad, primul nostru copil. Aveam nevoie de ajutor, eram epuizată, iar soțul meu, Mihai, lucra peste program la service-ul auto.

— Măcar două ore pe zi, mamă, te rog… Nu știu cum să mă împart între alăptat, gătit și curățenie. Nu vreau să te forțez, dar… nu mai pot nici eu, am încercat să-i spun cu blândețe, sperând la un strop de compasiune.

— Simona, nu înțelegi… Am 60 de ani, nu mai am energia de altădată. Să nu te superi pe mine, dar nu pot. Poate găsiți o bonă sau… nu știu. Eu nu mai sunt bună de nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Vlad, care plângea în pătuțul lui improvizat lângă calorifer. Am oftat și am încercat să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să par nerecunoscătoare sau să creez tensiuni în familie. Dar adevărul era că mă simțeam abandonată.

Timpul a trecut greu. Zilele se scurgeau între scutece, colici și nopți nedormite. Mama mea era la țară, bolnavă și prea bătrână să vină la București. Prietenele mele aveau și ele copii mici sau erau plecate în străinătate. Eram singură. Mihai încerca să mă ajute când putea, dar era mereu obosit și stresat.

Apoi, la câteva luni după ce Vlad a împlinit un an, am aflat că sora lui Mihai, Adina, era însărcinată. Toată familia a sărit în sus de bucurie. Mariana radia de fericire.

— O să fiu din nou bunică! Ce minune! Adina dragă, să nu-ți faci griji de nimic! O să vin la tine în fiecare zi după ce naști! O să te ajut cu tot ce ai nevoie!

Am simțit cum mi se taie respirația. Mihai a rămas cu gura căscată. Ne-am privit unul pe altul fără să spunem nimic. În seara aceea, după ce Vlad a adormit, Mihai a izbucnit:

— Cum poate mama să spună că n-are energie pentru noi, dar pentru Adina are? Ce are copilul nostru mai puțin decât al ei?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mică și neînsemnată. În zilele următoare am încercat să-mi ascund resentimentele. Dar când Adina a născut și Mariana s-a mutat practic la ea acasă — gătea, făcea curat, plimba copilul în parc — nu am mai putut suporta.

Într-o duminică am mers la ei „în vizită”. Am intrat în apartamentul Adinei și am găsit-o pe Mariana râzând cu nepotul cel mic în brațe.

— Vai, ce băiat cuminte! Uite ce ochișori are! Seamănă cu tine, Adina! Să vezi ce supiță i-am făcut azi!

Mihai s-a uitat la mine cu ochii umezi. Vlad trăgea de mâneca mea:

— Mami, vreau și eu la bunica!

Mariana s-a uitat la el ca la un străin.

— Vai, Vlad e deja mare! Ce repede trece timpul… Hai la bunica să te pup!

Dar Vlad s-a retras speriat în spatele meu. Nu-l văzuse aproape deloc în ultimul an.

În drum spre casă Mihai a tăcut tot drumul. Seara, după ce l-am culcat pe Vlad, a izbucnit:

— Nu pot să cred că mama face diferențe între copii! Cum poate? Suntem frați! Vlad e nepotul ei la fel ca al Adinei!

Am plâns amândoi în tăcere. Nu știam cum să-i explic lui Vlad de ce bunica nu vine niciodată la el sau de ce nu-l ia în brațe ca pe verișorul lui.

Au trecut luni întregi în care Mariana nu ne-a vizitat deloc. O vedeam doar la aniversări sau la ocazii speciale, când se purta distant și grăbită cu noi.

Într-o zi Vlad m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica nu mă iubește ca pe Matei?

M-am simțit sfâșiată. Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii iubesc selectiv? Că uneori sângele apă nu se face — dar nici nu curge egal?

Mihai a încercat să vorbească cu Mariana.

— Mamă, te rog… Vlad suferă. De ce nu-l vezi și pe el?

Mariana a ridicat din umeri:

— Mihai, tu ai nevastă tânără și sănătoasă! Adina e singură acum, soțul ei e plecat mult cu serviciul… Are nevoie de mine mai mult decât voi.

— Dar Vlad? El nu are nevoie de tine?

— Mihai… fiecare mamă știe ce e mai bine pentru copiii ei.

A plecat fără să ne privească în ochi.

Au trecut ani. Vlad a crescut fără legătura aceea specială cu bunica lui. Eu am rămas cu un gust amar și cu o rană care nu s-a vindecat niciodată complet. Am încercat să fiu o mamă bună și să-i ofer tot sprijinul pe care eu nu l-am primit.

Uneori mă întreb dacă ar trebui să o iert pe Mariana sau dacă ar trebui să-i spun tot adevărul lui Vlad când va fi mare. Poate că fiecare om are limitele lui — dar cât de mult rău poate face dragostea selectivă într-o familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?