Când casa bunicii nu mai e acasă: Testul loialității și umbrele familiei

— Ivona, vreau să stai jos. Trebuie să-ți spun ceva important.

Vocea bunicii Elena tremura, iar ochii ei căprui, de obicei blânzi, păreau acum două oglinzi tulburi. Era o seară rece de octombrie, iar ploaia bătea în geamurile vechi ale casei din satul nostru de lângă Bacău. Mirosea a mere coapte și a ceai de tei, dar în aer plutea ceva greu, apăsător.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat-o, folosind apelativul pe care îl foloseam încă din copilărie. M-am așezat pe scaunul de lângă sobă, încercând să-mi liniștesc inima care bătea nebunește.

— Am făcut un act de donație pentru casă… Nu e pe numele tău sau al lui Vlad. Am dat-o altcuiva.

Pentru o clipă, am crezut că nu aud bine. Vlad, fratele meu mai mic, era mereu preferatul familiei. Eu am rămas acasă, am avut grijă de bunica după ce tata a murit și mama s-a recăsătorit în alt oraș. Vlad a plecat la București, nu venea decât la sărbători și atunci doar pentru bani sau mâncare.

— Cui ai dat casa? am întrebat cu un nod în gât.

— Unei fete din sat, Larisa. Ea m-a ajutat mult anul ăsta, când tu erai la muncă și Vlad nu răspundea la telefon. A venit cu medicamentele, mi-a făcut cumpărături…

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am ridicat brusc, aproape răsturnând scaunul.

— Bunico! Cum ai putut? Eu am fost aici mereu! Eu te-am dus la spital, eu ți-am făcut injecțiile!

Bunica a oftat adânc și a privit în podea.

— Știu, Ivona. Dar nu vreau să vă certați pe casă după ce nu mai sunt. Larisa nu are pe nimeni. Voi aveți viața voastră…

Am ieșit afară în ploaie fără să mai spun nimic. Mâinile îmi tremurau și lacrimile mi se amestecau cu picăturile reci care îmi udau fața. În minte îmi răsunau cuvintele bunicii: „voi aveți viața voastră”. Dar eu nu aveam nimic fără ea și fără casa asta.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit ca focul în sat. Mama m-a sunat plângând:

— Cum să lase casa unei străine? Tu ai stat lângă ea! Vlad e furios, zice că nu mai vine niciodată acasă!

Vlad m-a sunat și el:

— Tu ai știut ceva? Ai lăsat-o să facă asta? Ești la fel de vinovată ca ea!

Am încercat să-i explic că nici eu nu știam nimic, dar nu m-a ascultat. A închis telefonul nervos.

Într-o seară, Larisa a venit la poartă cu o pungă de portocale.

— Ivona, pot să vorbesc cu tine?

Am vrut să o alung, dar ceva din privirea ei m-a făcut să o ascult.

— Nu am cerut nimic de la bunica ta. Nici nu știam că vrea să-mi lase casa. Am vrut doar să o ajut… Mi-a fost milă de ea singură.

Am simțit pentru prima dată rușine. Poate că Larisa chiar era sinceră. Poate că eu mă agățam de casa asta ca de o ancoră într-o viață care se destrăma încet.

Bunica s-a îmbolnăvit grav la scurt timp după aceea. Am stat lângă ea zi și noapte, i-am citit din Biblie și i-am povestit despre copilăria mea cu ea. Într-o noapte, m-a prins de mână:

— Iartă-mă dacă te-am rănit. Am vrut doar să vă protejez pe toți… Să nu vă urâți pentru niște ziduri.

A murit liniștită două zile mai târziu.

La înmormântare, Vlad nu a venit. Mama a stat într-un colț și a plâns tăcut. Larisa a adus flori albe și a stat lângă mine tot timpul.

După slujbă, am intrat în casă și am privit pereții încărcați de amintiri: fotografii vechi, mileuri croșetate de bunica, mirosul de lemn ars care nu dispăruse niciodată. Știam că nu mai era casa mea, dar era încă acasă.

În lunile care au urmat, am început să vorbesc mai des cu Larisa. Am aflat că fusese orfană de mică și crescuse la o mătușă care o bătea. Bunica fusese singura care îi zâmbise vreodată fără interes.

Vlad nu mi-a mai răspuns la mesaje. Mama s-a mutat definitiv la soțul ei nou și nu a mai pomenit niciodată de casă.

Am rămas singură cu amintirile mele și cu întrebarea care mă bântuie și azi: ce contează mai mult — sângele sau sufletul? Poate că familia adevărată nu e cea în care te-ai născut, ci cea pe care o alegi atunci când toți ceilalți pleacă.

Oare câți dintre noi ar fi avut curajul bunicii mele? Și câți ar fi putut ierta ca mine?