Când Casa Devine Prea Mare pentru O Singură Inimă: Povestea Mariei

— Mamă, nu pot să vin azi, am o ședință la serviciu. Poate duminică, dacă nu intervine ceva.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece prin telefon. Mă uit la calendar: e miercuri, iar duminica trecută a trecut la fel de goală ca toate celelalte. Închid telefonul încet, ca să nu pară că mă doare. Dar doare. Doare în fiecare os, în fiecare colț al casei care odinioară era plină de râsete și pași mici.

Mă numesc Maria și am 68 de ani. Am crescut trei copii: Ioana, Radu și Sorina. Am muncit o viață întreagă la fabrica de textile din orașul nostru mic din Moldova. Soțul meu, Gheorghe, a murit acum doisprezece ani. De atunci, casa noastră mare a devenit prea tăcută, prea rece. Dar nu m-am plâns niciodată. Am crezut mereu că sacrificiul meu va fi răsplătit cu dragoste și recunoștință.

Îmi amintesc cum era odată: „Mamă, vino repede! Sorina a căzut și s-a julit la genunchi!” sau „Mamă, nu găsesc șosetele!” Acum, singurele voci care răsună sunt cele ale vecinilor care trec pe stradă sau ale reclamelor de la televizor.

Când au apărut nepoții, am simțit că viața mea are din nou sens. „Mamă, te rog să stai cu Vlad cât mergem noi la serviciu!” „Mamă, poți să-l iei pe Andrei de la grădiniță?” Eram mereu acolo: cu supa caldă, cu hainele curate, cu povești la culcare. Nu m-am plâns niciodată că mă dor genunchii sau că mi-e greu să alerg după copii prin parc. Era bucuria mea.

Dar timpul a trecut. Nepoții au crescut și nu mai au nevoie de mine. Copiii mei sunt ocupați cu viețile lor. Ioana lucrează la bancă în orașul vecin, Radu e plecat în Germania de cinci ani și vorbește cu mine doar de Crăciun și Paște. Sorina are trei copii și un soț mereu nervos; când mă sună, e doar ca să-mi spună cât de greu îi e ei.

Într-o zi de toamnă, am făcut o plăcintă cu mere — rețeta preferată a lui Vlad. Am sunat-o pe Ioana:
— Mamă, am făcut plăcintă! Poate vii cu Vlad după școală?
— Nu știu dacă pot azi… Vlad are meditații și eu trebuie să ajung la supermarket. Poate altădată.

Am pus plăcinta pe masă și am privit-o cum se răcește. Am tăiat o felie și am mâncat-o singură, cu lacrimi în ochi.

În Ajunul Crăciunului, casa era goală. Am împodobit bradul singură și am pus sub el câteva cadouri pentru nepoți — poate vin mâine, mi-am zis. Dimineața am primit un mesaj de la Radu: „Crăciun fericit, mamă! Suntem bine aici. Poate la anul venim acasă.”

Seara târziu, Ioana a venit pe fugă:
— Mamă, scuză-mă că n-am ajuns mai devreme! Uite niște cozonac de la noi… Trebuie să plecăm repede, Vlad are febră.

A lăsat punga pe masă și a plecat fără să se uite înapoi. Am rămas privind ușa închisă.

Într-o zi friguroasă de ianuarie, am alunecat pe scări și mi-am scrântit glezna. Am sunat-o pe Sorina:
— Mamă, nu pot să vin acum! Sunt cu copiii la dentist și Mihai are o ședință importantă. Poate mâine…

Am stat singură în pat două zile, cu glezna umflată și sufletul greu.

Vecina mea, tanti Viorica, a venit într-o zi să-mi aducă niște ciorbă caldă:
— Of, Marioară… copiii ăștia uită repede cine i-a crescut! Și eu sunt tot singură… Parcă nu mai suntem buni decât când au nevoie de noi.

Am dat din cap și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraz fără să le pot opri.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun Ioanei ce simt:
— Ioana, știi… mi-e tare dor de voi. Casa asta e prea mare pentru mine singură.
— Mamă, nu exagera! Toți avem problemele noastre. Nu poți să te bazezi mereu pe noi!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu voiam să fiu o povară. Dar oare chiar atât de greu era să-și amintească de mine măcar din când în când?

Au trecut luni întregi fără ca cineva să-mi bată la ușă fără motiv. Doar telefoane scurte: „Mamă, ai văzut cardul meu?” sau „Mamă, poți să-mi trimiți rețeta aia?”

Într-o zi m-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut: riduri adânci, ochi triști. Unde e femeia care râdea cu poftă la mesele de duminică? Unde sunt copiii care alergau prin curte?

M-am dus la biserică într-o duminică dimineață doar ca să simt că aparțin undeva. Preotul a vorbit despre familie și despre cât de important e să nu-ți uiți părinții. M-am uitat în jur: bătrâni singuri ca mine, cu ochii pierduți.

Când m-am întors acasă, am găsit un bilet sub ușă: „Mamă, am trecut pe aici cu copiii dar nu erai acasă. Te sunăm mâine.” L-am pus lângă celelalte bilete — dovezi ale unei prezențe absente.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va citi și va înțelege cât doare să fii uitat de cei pentru care ai dat totul.

Oare ce trebuie să facem ca să nu devenim invizibili pentru propriii noștri copii? Oare dragostea părintească se măsoară doar în momentele când suntem „necesari”?