Când casa nu mai e acasă: Povestea unei mame între generații

— Nu trebuia să speli tu vasele, mamă, a zis Irina, nora mea, cu vocea aceea rece, care mă face să mă simt ca o musafiră nedorită în propria casă a fiului meu. Am lăsat farfuria în chiuvetă, cu mâinile tremurânde, și am încercat să zâmbesc. — Nu-i nimic, dragă, mi-e mai ușor să fac ceva decât să stau degeaba.

Adevărul e că nu-mi găsesc locul aici. De când a murit Gheorghe, soțul meu, lumea mea s-a prăbușit. Am vândut apartamentul nostru mic din cartierul vechi și am venit la Mihai, fiul meu, la insistențele lui. „Nu poți să rămâi singură, mamă”, mi-a spus atunci. „Avem loc destul.” Dar locul nu e totuna cu acasă.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Mă strecor în bucătărie, fac cafeaua și mă uit pe geam la blocurile gri. Îmi amintesc de vremurile când Mihai era mic și venea alergând la mine cu genunchii juliți. Acum, abia dacă schimbăm câteva vorbe pe zi. Irina e mereu ocupată cu serviciul și cu fetița lor, Andreea. Eu încerc să ajut cum pot: gătesc, spăl, fac ordine. Dar simt că orice fac e prea mult sau prea puțin.

Într-o seară, după ce Andreea a adormit, i-am auzit pe Mihai și Irina vorbind în șoaptă în sufragerie:

— Nu vreau să par rea, dar nu mai pot. Parcă trăim cu o umbră în casă. Nu pot să fiu eu însămi.
— E mama mea, Irina. Ce vrei să fac?
— Să vorbim cu ea. Să-i spui că poate ar trebui să-și caute ceva al ei…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în cameră fără să bat la ușă.

— Dacă vă deranjez atât de tare, pot să plec mâine dimineață.

Mihai s-a ridicat brusc:

— Mamă, nu asta am vrut să spunem…

Irina s-a uitat în podea. Am ieșit fără să spun altceva. În noaptea aceea n-am dormit deloc.

A doua zi am încercat să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am dus-o pe Andreea la grădiniță și am stat pe bancă în parc, privind copiii care se jucau. O femeie de vârsta mea s-a așezat lângă mine.

— Și dumneavoastră veniți cu nepoata?
— Da…
— Și eu la fel. Dar parcă nu mai e ca înainte… Copiii nu mai au răbdare cu noi.

Am dat din cap și am simțit lacrimile aproape de colțul ochilor.

Seara, Mihai a venit la mine în cameră.

— Mamă… îmi pare rău pentru aseară. Știu că nu-ți e ușor aici.
— Nici vouă nu vă e ușor cu mine.
— Nu e vorba de asta… Doar că… Irina se simte mereu judecată. Și eu mă simt prins la mijloc.

L-am privit lung. Era băiatul meu, dar parcă nu-l mai recunoșteam.

— Mihai, eu nu vreau să vă stric viața. Dar nici nu pot trăi singură…

A dat din cap și a ieșit fără să spună nimic.

În zilele următoare am început să caut anunțuri de chirie pentru o garsonieră mică. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și mâncare, dar măcar aș avea liniște. Într-o seară, Andreea a venit la mine:

— Bunico, tu o să pleci?
— De ce întrebi?
— Am auzit-o pe mami că zicea că nu mai ai loc aici…

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună.

Într-o duminică am încercat să fac o masă ca pe vremuri: sarmale, cozonac, salată boeuf. Irina a venit în bucătărie:

— Nu trebuia să te obosești…
— Am vrut doar să fim împreună ca o familie.

A oftat și a ieșit fără alt cuvânt.

La masă a fost liniște. Nimeni nu a spus nimic despre mâncare. Mihai s-a ridicat primul:

— Trebuie să lucrez ceva pentru serviciu…

Am rămas singură la masă, privind farfuriile goale.

Seara aceea mi-a fost cea mai grea. M-am gândit la mama mea, la cum stătea singură în sat după ce noi ne-am mutat la oraș. Atunci n-am înțeles cât de greu îi era. Acum știu.

A doua zi am pus într-o sacoșă câteva haine și am lăsat un bilet pe masă: „Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Voi găsi un loc al meu.”

Am ieșit din bloc fără să privesc înapoi. Pe drum m-am întâlnit cu vecina de la trei:

— Unde mergeți cu sacoșa aia mare?
— Să-mi caut norocul…

M-am dus la biserică și m-am rugat mult timp pentru liniște și pentru iertare – pentru mine și pentru ei.

După câteva zile, Mihai m-a sunat:

— Mamă… te rog să vii acasă. Andreea plânge după tine. Și noi… ne pare rău.

M-am întors, dar ceva s-a schimbat între noi. Vorbim mai mult acum, dar distanța rămâne acolo – ca un zid invizibil între generații.

Mă întreb adesea: oare chiar nu putem trăi împreună sub același acoperiș? Sau ne lipsește curajul de a ne spune ce simțim cu adevărat? Poate că dragostea nu e suficientă dacă nu știm să ne ascultăm unii pe alții…