Când casa nu mai e acasă – Povestea unei trădări de familie

— Ce cauți aici? Cine sunteți? am întrebat cu voce tremurândă, privind doi bărbați necunoscuți care scotoceau prin dulapul meu din sufragerie. Mirosul de cafea proaspătă și sunetul televizorului pornit m-au izbit ca un pumn în stomac. Era apartamentul meu, cel pentru care muncisem ani la rând în Germania, dar totul părea străin.

— Suntem chiriașii doamnei Radu, a spus unul dintre ei, ridicând din umeri. — Dumneavoastră cine sunteți?

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să-mi adun gândurile. Am scos telefonul și am sunat-o pe mama. A răspuns după câteva secunde, cu vocea aceea caldă pe care o știam din copilărie.

— Mamă, ce se întâmplă? Cine sunt oamenii ăștia din casa mea?

A urmat o tăcere apăsătoare. — Dragul mamei, nu te supăra… Am avut nevoie de bani. Tu oricum nu mai veneai acasă… Am dat apartamentul în chirie. Sora ta a zis că e mai bine așa.

Mi s-a pus un nod în gât. — Fără să mă întrebați? Fără să-mi spuneți nimic?

— Nu te supăra, Lucian, a intervenit vocea surorii mele, Irina, care era clar lângă mama. — Tu ai plecat, ai uitat de noi! Noi am rămas aici cu toate grijile!

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe scările blocului, cu capul în mâini. Tot ce construisem, tot ce visam să recuperez după anii grei petrecuți printre străini, dispăruse într-o clipă.

Când am plecat în Germania, aveam 27 de ani și niciun viitor aici. Tata murise de cancer, iar mama și Irina abia se descurcau cu pensia și salariul minim. Am muncit pe șantier, am dormit în camere înghesuite cu alți români, am strâns fiecare euro ca să pot cumpăra apartamentul ăsta. Era singura mea ancoră, singurul lucru care mă făcea să simt că aparțin undeva.

În fiecare seară, după muncă, visam la ziua când mă voi întoarce acasă. Îmi imaginam cum voi renova sufrageria, cum voi bea cafeaua pe balcon privind blocurile cenușii din cartierul copilăriei mele. Dar acum totul era pierdut.

Am încercat să vorbesc cu mama și Irina a doua zi. M-au întâmpinat cu fețe împietrite.

— Lucian, nu avem ce discuta. Ai lipsit ani de zile. Noi am avut nevoie de bani pentru operația mamei și pentru ratele la bancă. Ce voiai să facem? Să murim de foame? a spus Irina cu voce tăioasă.

— Era casa mea! Nu aveați dreptul! am izbucnit eu.

— Era și casa noastră! a țipat mama. Tu ai uitat cine te-a crescut? Cine a stat nopțile la căpătâiul tău când aveai febră?

M-am simțit ca un străin printre ai mei. Nu mai era loc pentru mine în familia mea.

Zilele următoare au fost un coșmar. Am încercat să vorbesc cu un avocat, dar actele erau pe numele mamei. Eu doar trimisesem bani, fără să mă asigur că sunt coproprietar. Naivitatea mea m-a costat totul.

Prietenii din cartier mă priveau cu milă sau cu curiozitate. „Vezi, Lucian, banii schimbă oamenii”, mi-a spus vecinul domnul Popescu într-o seară la magazinul din colț.

Am dormit câteva nopți la un amic din liceu, Radu, care m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ce e cel mai greu? Nu că am pierdut apartamentul… ci că nu mai am încredere în nimeni din familia mea. Cum poți să ierți așa ceva?

Radu a dat din cap trist: — Familia poate fi cel mai mare sprijin sau cea mai grea povară.

Am încercat să-mi găsesc un rost aici, dar totul părea fără sens. Mama și Irina nu mi-au mai răspuns la telefon. La Crăciun am stat singur într-o garsonieră închiriată, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit.

Într-o zi am primit o scrisoare de la mama. Era scrisă stângaci, cu lacrimi uscate pe hârtie:

„Lucian, iartă-mă dacă poți. N-am vrut să-ți fac rău. Am fost disperată și nu am știut cum să-ți spun adevărul. Poate într-o zi vei înțelege.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am gândit la copilăria mea, la serile când mama îmi citea povești sau când Irina mă apăra la școală. Dar acum totul părea atât de departe…

M-am întors la muncă în Germania după câteva luni. Nu mai aveam nimic care să mă țină acasă. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată.

Uneori mă întreb: cât putem ierta familiei? Unde tragem linia între iubire și demnitate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?